predică - Tăiereac capului Sf.Ioan Botezătorul

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul
Iubiți credincioși.............,
Sunt zile în calendarul Bisericii în care lumina nu vine prin bucurie, ci prin
cutremur. Zile în care nu suntem chemați să privim o biruință văzută, ci o biruință
ascunsă sub chipul unei tragedii. Așa este și ziua de astăzi.
Biserica pune înaintea noastră un cap tăiat și, totuși, ne vorbește despre biruință.
Ne arată o temniță și, totuși, ne vorbește despre libertate. Ne arată un împărat pe tron
și un proroc în lanțuri, dar ne învață că adevărata putere nu se află întotdeauna acolo
unde vedem sceptrul împărătesc, ci uneori acolo unde vedem lanțul.
Sfântul Ioan Botezătorul moare pentru un singur cuvânt: adevărul. Nu pentru că
ar fi căutat moartea. Nu pentru că ar fi vrut conflict. Nu pentru că ar fi avut plăcerea
de a mustra. Ci pentru că există clipe în care tăcerea devine trădare, iar omul lui
Dumnezeu nu mai poate să tacă.
„Nu-ți este îngăduit să ai pe femeia fratelui tău.” Atât. O propoziție simplă. Fără
retorică. Fără amenințare. Fără ură. Dar în această propoziție era toată greutatea Legii
lui Dumnezeu și toată libertatea unui om care nu se temea decât să nu-L piardă pe
Dumnezeu.
Și poate că aici începe adevărata dramă a Evangheliei de astăzi. Nu în momentul
în care sabia cade asupra grumazului lui Ioan, ci mult mai devreme, în sufletul lui
Irod.
Evanghelia spune un lucru surprinzător: Irod îl asculta pe Ioan. Mai mult, „sta
mult pe gânduri și era bucuros să-l asculte”. Așadar, nu avem în față un om care nu
cunoaște adevărul. Avem un om care îl aude. Îl înțelege. Este tulburat de el. Poate
chiar îl admiră. Dar nu-l urmează.
Și aceasta este una dintre cele mai primejdioase stări ale sufletului: să ajungi să
iubești cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-ți schimbi viața după el; să te emoționeze
adevărul, dar să nu-i dai voie să taie ceea ce trebuie tăiat în tine; să asculți predica,
dar să lași patima neatinsă.
Irod îl asculta pe Ioan, dar o păstra pe Irodiada. Și câtă vreme omul vrea să
păstreze și adevărul, și păcatul, în cele din urmă va trebui să aleagă. Aceasta este ziua
de astăzi: ziua alegerii.
La un capăt stă Ioan, omul pustiei, sărac, postitor, liber, cu trupul în lanțuri și
conștiința neatinsă. La celălalt stă Irod, omul palatului, înconjurat de dregători, de
muzică, de ospăț și de putere, dar legat de propriile patimi și de privirea oamenilor.
Și între cei doi se află întrebarea care străbate veacurile până la noi: Ce prețuim
mai mult: adevărul lui Dumnezeu sau liniștea noastră? Pentru că fiecare om are
un Irod pe care trebuie să-l biruiască în sine și un Ioan pe care trebuie să-l lase să
vorbească.
Astăzi, Biserica ne cheamă să ascultăm din nou acel glas venit din pustie. Un glas
care nu ne condamnă, ci ne trezește. Un glas care ne spune că nu există curăție fără
înfrânare, nu există libertate fără adevăr și nu există pocăință adevărată fără curajul
de a rupe cu păcatul.
Și tocmai de aceea ziua de astăzi este zi de post. Nu doar în amintirea marelui
postitor, ci și pentru ca noi să înțelegem că unele glasuri nu pot fi auzite decât atunci
când zgomotul patimilor se liniștește.
Să intrăm, așadar, cu inimă trează în această Evanghelie. Nu ca spectatori ai unei
tragedii petrecute acum două mii de ani, ci ca oameni care au și ei de ales între glasul
conștiinței și glasul mulțimii, între adevăr și comoditate, între libertatea lui Ioan și
robia lui Irod.
Iubiți credincioși, unul dintre cele mai tulburătoare amănunte ale Evangheliei este
faptul că Irod îl asculta pe Ioan. Evanghelistul spune că „se temea de Ioan, știindu-l
om drept și sfânt”, iar când îl asculta „sta mult pe gânduri și era bucuros să îl
asculte”.
Așadar, Irod nu era un om care nu cunoștea adevărul. Îl auzea, îl respecta, era
chiar tulburat de el. Și totuși, nu se schimba. Aici se află drama lui: voia să-l păstreze
și pe Ioan, și păcatul său. Îi plăcea glasul prorocului, dar nu voia să renunțe la
Irodiada.
Și aceasta este o ispită care ne poate atinge și pe noi. Putem asculta Evanghelia,
putem fi mișcați de o predică, putem spune că un cuvânt ne-a mers la inimă, dar
întrebarea adevărată rămâne: ce schimbă acel cuvânt în viața mea?
Cuvântul lui Dumnezeu nu vine doar să ne mângâie, ci și să ne îndrepte. Uneori
spune: „Nu te teme”; alteori spune: „Nu-ți este îngăduit”. Și amândouă sunt cuvinte
ale aceleiași iubiri dumnezeiești.
Pocăința începe tocmai atunci când omul nu se mai mulțumește să recunoască
adevărul, ci îl lasă să-i schimbe viața. Irod a auzit. A înțeles. S-a tulburat. Dar a
amânat schimbarea. Și tocmai această amânare îl va duce, încet, de la ascultarea unui
proroc la uciderea lui.
De aceea, să ne întrebăm și noi cu sinceritate: există oare un cuvânt al lui
Dumnezeu pe care îl aud de mult, dar încă îl amân? Pentru că adevărul primit numai
în ureche rămâne doar un sunet. Adevărul coborât în inimă și împlinit în viață
devine mântuire.
Iubiți credincioși, Evanghelia ne mută din liniștea temniței în zgomotul unui
ospăț. Irod își sărbătorește ziua de naștere înconjurat de dregători, căpetenii și
fruntașii Galileii. Este muzică, este belșug, este desfătare. Și tocmai în mijlocul
acestei petreceri se pregătește moartea unui sfânt.
Ce contrast cutremurător: în temniță se află omul liber, iar la ospăț se află omul
înrobit. Ioan este legat cu lanțuri, dar nimeni nu-i poate lega conștiința. Irod stă pe
tron, dar este legat de patimă, de jurământul nechibzuit și, mai ales, de privirea celor
din jur.
Când fiica Irodiadei îi cere capul lui Ioan, Evanghelia spune că „împăratul s-a
întristat adânc”. Conștiința încă vorbea. Irod știa că ceea ce urma să facă era cumplit.
Și totuși, poruncește uciderea. De ce? „Din pricina jurământului și din pricina celor
care ședeau împreună cu el la ospăț.”
Iată cât de departe poate ajunge omul atunci când începe să trăiască nu înaintea lui
Dumnezeu, ci înaintea oamenilor. Irod preferă să ucidă un om drept decât să pară slab
în fața comesenilor săi. Și aici Evanghelia atinge una dintre rănile tuturor timpurilor:
frica de ce vor spune ceilalți.
Câte lucruri nu facem și noi uneori numai pentru a nu pierde aprecierea
oamenilor! Câte cuvinte nu rostim pentru că le rostește grupul! Câte compromisuri nu
acceptăm pentru a nu părea „altfel”! Știm uneori că un lucru nu este bun, conștiința
ne avertizează, dar privirea celorlalți devine mai puternică decât glasul lăuntric.
Irod putea încă să spună: „Am jurat nebunește. Nu voi săvârși o crimă pentru a-mi
păstra cuvântul.” Ar fi pierdut poate puțin din prestigiul său înaintea oamenilor, dar
și-ar fi salvat sufletul de o fărădelege.
N-a avut însă curajul. Și astfel ospățul care trebuia să celebreze viața se încheie cu
un cap așezat pe tipsie. Este imaginea tulburătoare a păcatului: promite desfătare și
lasă în urmă moarte.
De aceea Biserica așază peste ziua aceasta postul. În fața ospățului lui Irod, ea
pune înfrânarea lui Ioan. În fața patimii care cere mereu mai mult, pune libertatea
omului care știe să spună „nu”. Pentru că adevărata libertate nu înseamnă să fac tot
ceea ce doresc, ci să nu devin robul a ceea ce doresc.
Iar omul care învață să spună „nu” patimii va avea, atunci când va veni ceasul
încercării, puterea să spună „da” lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși, dacă Evanghelia zilei ne lasă pentru o clipă înaintea trupului
Sfântului Ioan așezat în mormânt, Apostolul ne ridică imediat privirea mai sus, către
Hristos: „L-au pus în mormânt. Dar Dumnezeu L-a înviat din morți.”
Nu întâmplător Biserica așază astăzi împreună aceste două mărturii. Între moartea
Înaintemergătorului și moartea Mântuitorului există o tainică asemănare.
Ioan este prins pentru că spune adevărul. Hristos este prins pentru că El Însuși
este Adevărul. Ioan este ucis de un stăpânitor care știe că este drept, dar cedează
înaintea păcatului și a oamenilor. Hristos este trimis la moarte de Pilat, care
mărturisește: „Eu nu găsesc în El nicio vină”, dar cedează înaintea mulțimii.
Și unul, și Celălalt par, pentru o clipă, învinși. Ioan ajunge într-un mormânt.
Hristos ajunge într-un mormânt. Dar aici se termină puterea oamenilor. Pot închide
gura prorocului, dar nu pot ucide adevărul pe care l-a rostit. Pot pecetlui mormântul
lui Hristos, dar nu pot opri Învierea.
De aceea moartea Sfântului Ioan nu este o înfrângere. Irod rămâne în palatul său,
dar numele lui rămâne peste veacuri legat de o crimă. Ioan pierde tot ceea ce lumea
numește viață, dar câștigă ceea ce lumea nu poate nici dărui, nici lua: veșnicia în
Dumnezeu.
Aici se află și marea încurajare pentru noi. Uneori, trăind după Evanghelie, putem
pierde ceva: o apreciere, un avantaj, o prietenie, poate chiar liniștea noastră. Adevărul
are uneori un preț. Dar creștinul știe că nu tot ceea ce pare pierdere înaintea
oamenilor este pierdere înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan ne învață să privim viața dinspre veșnicie. El a fost Înaintemergătorul
lui Hristos în pustie, la Iordan, în propovăduirea pocăinței și, în chip tainic,
Înaintemergător și prin moarte.
Iar Apostolul zilei pune peste mormântul său lumina care dă sens întregii jertfe
creștine: „Dar Dumnezeu L-a înviat din morți.” Acesta este ultimul cuvânt al lui
Dumnezeu asupra fidelității omului. Nu temnița. Nu sabia. Nu mormântul. Ci
Învierea.
Iubiți credincioși, dacă am rămâne numai la palatul lui Irod, la temniță și la
moartea prorocului, am putea pleca impresionați de o întâmplare petrecută demult.
Dar Biserica nu ne istorisește viața sfinților numai pentru a-i admira, ci pentru ca,
privind la ei, să ne cercetăm propria viață.
Glasul lui Ioan nu s-a stins în temnița lui Irod. El străbate veacurile și ne spune și
nouă ceea ce spunea mulțimilor de la Iordan: „Pocăiți-vă!” Aceasta este, înainte de
toate, chemarea zilei. Nu ni se cere să începem prin a căuta păcatele altora. Este ușor
să vedem Irodiadele și Irozii lumii noastre. Mai greu este să descoperim ceea ce
trebuie îndreptat în noi.
Poate că nu avem păcatele lui Irod, dar fiecare avem ceva care ne ține legați: o
mânie pe care o hrănim, o neiertare veche, o patimă ascunsă, o judecată asupra
aproapelui, o obișnuință despre care știm că nu este bună.
Și fiecăruia conștiința îi spune uneori, asemenea lui Ioan: „Nu-ți este îngăduit.”
De aici începe pocăința: din curajul de a nu mai negocia cu ceea ce știm că ne
îndepărtează de Dumnezeu.
De aceea ziua aceasta este și zi de post. În fața ospățului lui Irod, Biserica ne
așază înfrânarea. Nu pentru că hrana ar fi rea, ci pentru ca omul să-și amintească
faptul că este chemat să fie stăpân peste dorințele sale, nu robul lor.
Dar postul adevărat trebuie să ajungă mai adânc decât farfuria. Să postească și
limba de cuvântul care rănește, și ochiul de ceea ce întinează, și mintea de judecarea
aproapelui, și inima de ură. Atunci înfrânarea începe să nască libertate.
Iar lângă post, Sfântul Ioan ne lasă curajul mărturisirii. Nu un curaj zgomotos și
agresiv, ci liniștea omului care știe cui aparține. Creștinul nu este chemat să
condamne lumea, dar nici să numească bine ceea ce Dumnezeu numește păcat.
Adevărul trebuie mărturisit fără ură și apărat fără mândrie.
Sfântul Ioan a putut spune adevărul altora pentru că îl trăise mai întâi el însuși.
Înainte de a cere înfrânare, trăise în pustie. Înainte de a cere pocăință, își închinase
întreaga viață lui Dumnezeu.
Poate că aceasta este și cea mai puternică mărturisire pe care o putem da noi
astăzi: o viață care nu contrazice cuvântul pe care îl rostim.
Să plecăm, așadar, de la praznicul acesta nu doar admirând curajul lui Ioan, ci
întrebându-ne fiecare: Ce trebuie să schimb eu? Ce trebuie să las? Ce trebuie să
încep? Dacă găsim măcar un răspuns sincer și îl așezăm înaintea lui Dumnezeu,
atunci glasul Înaintemergătorului nu a răsunat astăzi în zadar.
Iubiți credincioși, la sfârșitul acestei Evanghelii rămân înaintea noastră două
chipuri. Irod, înconjurat de oameni, de belșug și de putere, dar rob al patimii și al
părerii celorlalți. Și Ioan, singur în temniță, lipsit de toate, dar liber.
Unul are coroană pe cap și teamă în suflet. Celuilalt i se taie capul, dar primește
cununa pe care nimeni nu i-o mai poate lua. Și poate că aceasta este întrebarea cu
care Sfântul Ioan ne trimite astăzi spre casele noastre: ce fel de libertate căutăm?
Libertatea de a face tot ceea ce ne cere pofta sau libertatea de a putea spune „nu”
atunci când păcatul ne cheamă?
Să nu ne temem, așadar, de glasul conștiinței atunci când ne mustră. Este uneori
aspru asemenea glasului lui Ioan, dar în spatele lui se află iubirea lui Dumnezeu, Care
încă ne cheamă să ne întoarcem.
Să postim nu numai cu trupul, ci și cu inima. Să avem curajul să rupem ceea ce ne
desparte de Dumnezeu. Să spunem adevărul fără ură și să-l trăim fără teamă.
Pentru că, în cele din urmă, Irod ne arată cât de puțin valorează puterea fără
adevăr, iar Ioan ne arată cât de puternic poate deveni omul atunci când Îl are pe
Dumnezeu. Sabia a putut să-i taie capul. Dar n-a putut să-i taie glasul.
De aproape două mii de ani, el încă răsună în Biserică, încă tulbură conștiințe,
încă deschide drumuri către Dumnezeu și încă ne spune: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat
Împărăția cerurilor!”
Iar dincolo de glasul Înaintemergătorului se aude deja glasul Celui pe Care L-a
vestit; dincolo de temniță se zărește Crucea, iar dincolo de Cruce strălucește Învierea.
De aceea, ultimul cuvânt al acestei zile nu este sabia lui Irod. Ultimul cuvânt este
al lui Dumnezeu. Și cuvântul Lui este Viața. Amin.
Pr. Gherman Costică