Adormirea Maicii Domnului

8. Adormirea Maicii Domnului

Iubiți credincioși și credincioase,

Sunt clipe în care lumea pare prea mică pentru ceea ce se petrece în ea. Un om moare, și totuși moartea nu izbutește să-l cuprindă. Un trup este așezat în mormânt, și totuși mormântul nu mai pare capăt de drum. O mamă își închide ochii pe pământ, iar Biserica întreagă, în loc să se îmbrace în deznădejde, aprinde lumini, aduce flori și cântă.

O asemenea zi este astăzi. Adormirea Maicii Domnului.

Dacă am privi numai cu ochii trupului, am spune că asistăm la sfârșitul unei vieți. Dar Biserica ne cheamă să privim mai adânc. Dincolo de ceea ce ochiul vede, se petrece una dintre cele mai tainice întâlniri dintre pământ și cer: aceea care, odinioară, L-a primit pe Fiul lui Dumnezeu în brațele sale este acum primită ea însăși în brațele Fiului.

Ce răsturnare minunată! La Betleem, Maria Îl ținea pe Hristos la pieptul ei. Astăzi, Hristos o primește pe Maica Sa în Împărăția Lui. Atunci, ea Îl înfășa pe Cel necuprins în scutece. Acum, Cel necuprins o înveșmântează în lumina veșniciei.

Și între aceste două îmbrățișări — una în peștera Betleemului și cealaltă la hotarul veșniciei — încape întreaga viață a Maicii Domnului. O viață în care nu întâlnim zgomotul faptelor spectaculoase. Nu o vedem căutând întâietate, nu o auzim cerând slavă, nu o găsim încercând să convingă lumea de măreția ei. O întâlnim mai ales tăcând, ascultând, păstrând în inimă, urmându-L pe Fiul ei până sub Cruce.

Și poate tocmai aici se ascunde taina măreției sale. Lumea ne-a obișnuit să credem că omul devine mare atunci când este văzut de mulți. Maica Domnului ne arată contrariul: omul devine cu adevărat mare atunci când în el Își face loc Dumnezeu.

De aceea, astăzi nu prăznuim numai felul în care Maica Domnului a plecat din această lume. Prăznuim mai ales felul în care a trăit în ea. Pentru că o adormire sfântă nu se pregătește în ultima zi. Se pregătește o viață întreagă.

Și dacă am căuta un singur cuvânt care să străbată viața Preasfintei Fecioare de la Buna Vestire până la Adormire, poate că l-am găsi în răspunsul pe care o tânără necunoscută din Nazaret l-a dat când Dumnezeu a chemat-o: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”

Un singur „fie”. Dar în acel „fie” a încăput o viață, a încăput Betleemul, a încăput fuga în Egipt, a încăput sabia durerii de sub Cruce, a încăput bucuria Învierii. Și în același „fie” se luminează astăzi și taina Adormirii sale.

Maica Domnului a trăit întreaga viață într-un singur „da” spus lui Dumnezeu, iar Adormirea este înflorirea deplină a acelui „da” în veșnicie.

De aici, fraților, trebuie să începem să înțelegem sărbătoarea de astăzi.

Iubiți credincioși,

Există în viața fiecărui om clipe în care un singur răspuns poate schimba tot ceea ce urmează. Pentru Maica Domnului, o asemenea clipă a fost Buna Vestire. În liniștea unei case din Nazaret, Dumnezeu îi așază înainte o chemare care depășea orice putere de înțelegere omenească. Iar răspunsul ei a fost: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”

Ne-am obișnuit atât de mult cu aceste cuvinte, încât poate nu mai simțim cutremurul lor. Maica Domnului nu știa atunci tot drumul care urma. Nu vedea Betleemul, nu vedea fuga în Egipt, nu vedea împotrivirile oamenilor și nici Crucea pe care avea să moară Fiul ei. Dumnezeu nu i-a desfășurat înainte întreaga viață, ca pe o hartă pe care să o poată cerceta înainte de a porni.

I-a cerut un singur lucru: încredere. Iar ea a răspuns: „Fie.”

Aici trebuie să înțelegem adevărata ascultare. Ascultarea Maicii Domnului nu este resemnarea unui om care nu mai are de ales. Nu este renunțarea la libertate. Dimpotrivă, este una dintre cele mai înalte manifestări ale libertății omenești: libertatea de a te încredința lui Dumnezeu chiar atunci când nu înțelegi tot ceea ce Dumnezeu îngăduie în viața ta.

Noi am dori adesea o altfel de relație cu Dumnezeu. Am vrea să știm mai întâi. Să ni se explice. Să ni se arate unde duce drumul. Să primim garanția că nu vom suferi. Și abia după aceea să spunem: „Facă-se voia Ta.” Dar credința începe tocmai acolo unde se termină toate garanțiile omenești și rămâne încrederea în Dumnezeu.

Este ușor să spunem „fie voia Ta” atunci când voia noastră și voia lui Dumnezeu par să meargă în aceeași direcție. Mult mai greu este să rostim aceste cuvinte când vine boala, când pierdem pe cineva drag, când o rugăciune pare că rămâne fără răspuns, când un drum pe care îl socoteam sigur se închide înaintea noastră.

Atunci se vede dacă „facă-se voia Ta” este numai un verset pe care îl rostim sau a devenit temelia pe care ne sprijinim viața.

Maica Domnului a spus „fie” la Nazaret, dar nu l-a rostit numai atunci. L-a repetat prin întreaga ei viață. L-a spus când nu s-a găsit loc pentru Fiul ei în casa de oaspeți. L-a spus pe drumul pribegiei. L-a spus în anii tăcuți ai Nazaretului. Și, poate cel mai greu dintre toate, l-a spus fără cuvinte, stând lângă Cruce.

Acolo, sub Cruce, „fie mie după cuvântul tău” nu mai era o făgăduință frumoasă a tinereții. Era o credință trecută prin foc.

Și Maica Domnului a rămas. Nu a înțeles taina durerii printr-o explicație. A rămas lângă Dumnezeu în mijlocul ei. Poate că aceasta este una dintre cele mai mari învățături pe care ni le dă astăzi. Credința nu înseamnă să înțelegem tot ceea ce face Dumnezeu. Credința înseamnă să nu plecăm de lângă El atunci când nu mai înțelegem.

Și atunci începem să vedem Adormirea Maicii Domnului într-o altă lumină. Praznicul de astăzi nu este un eveniment izolat de restul vieții sale. Este capătul firesc al unei existențe întregi încredințate lui Dumnezeu.

Cea care spusese la început „Fie mie după cuvântul tău” putea acum, la sfârșitul drumului, să se încredințeze cu aceeași pace în mâinile Fiului său.

Credința adevărată nu spune: „Doamne, arată-mi mai întâi drumul și apoi voi merge”, ci: „Doamne, dacă Tu mergi cu mine, voi merge chiar și atunci când nu văd drumul.”

Și poate că întrebarea praznicului de astăzi nu este numai cât de mult o cinstim pe Maica Domnului, ci și cât am învățat de la ea să spunem lui Dumnezeu, în propria noastră viață: „Fie mie după cuvântul Tău.”

Iubiți credincioși,

Evanghelia praznicului ne așază într-o casă în care Hristos este primit cu dragoste. Marta slujește, se ostenește, pregătește cele necesare, iar Maria stă la picioarele Domnului și Îi ascultă cuvântul.

La prima vedere, am putea crede că Hristos pune față în față două feluri de viață și îl prețuiește pe unul în detrimentul celuilalt. Dar Marta nu este mustrată pentru că slujește. Slujirea ei este bună, ospitalitatea ei este frumoasă, osteneala ei izvorăște din dragoste.

Primejdia apare în altă parte: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești...” Nu mâinile Martei sunt problema, ci inima care începe să se risipească în prea multe griji.

Și cât de actual este acest cuvânt! Trăim într-o lume în care facem tot mai multe lucruri și avem tot mai puțin timp să ne întrebăm pentru ce le facem. Alergăm de dimineața până seara, rezolvăm probleme, construim, cumpărăm, răspundem, planificăm ziua de mâine, iar după ce am terminat o grijă, alte zece îi iau locul.

Și, încet, fără să ne dăm seama, ni se poate întâmpla ceva dureros: să avem grijă de toate și să uităm de propriul suflet. Putem avea casa în rânduială și inima în dezordine. Putem avea masa plină și sufletul flămând. Putem cunoaște tot ce se întâmplă în lume și să nu mai știm ce se întâmplă în noi.

De aceea Hristos spune: „Un singur lucru trebuie.” Nu pentru că toate celelalte ar fi lipsite de importanță, ci pentru că există un centru fără de care toate celelalte se împrăștie. Iar centrul este Dumnezeu.

Când El rămâne în centrul vieții, munca își găsește rostul, familia își găsește măsura, bucuria devine mulțumire, suferința capătă nădejde, iar omul, chiar având multe de făcut, nu se mai pierde pe sine printre lucrurile pe care le face.

Maria „și-a ales partea cea bună” pentru că, înainte de a face ceva pentru Hristos, a înțeles că trebuie să stea cu Hristos. Aceasta este o deosebire pe care trebuie să o păstrăm. Putem face multe lucruri pentru Dumnezeu și, cu toate acestea, să uităm să stăm înaintea Lui. Putem aprinde lumânări, putem ține sărbători, putem veni la biserică din obișnuință și totuși cuvântul Lui să nu mai ajungă până în adâncul inimii.

Maica Domnului ne arată unirea desăvârșită dintre cele două. Ea nu a fugit de slujire. A mers la Elisabeta, a purtat grijă Fiului ei, a cunoscut osteneala unei mame, pribegia, lipsurile și durerea. Dar în mijlocul tuturor acestora, inima ei a rămas adunată în Dumnezeu.

Sfânta Scriptură spune despre ea un lucru pe care nu ar trebui să-l trecem repede cu vederea: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”

Iată adevărata ascultare. Cuvântul lui Dumnezeu nu trecea numai prin auzul ei. Cobora în inimă, rămânea acolo, era păstrat, cercetat și prefăcut în viață. De aceea, spre sfârșitul Evangheliei de astăzi, când o femeie din mulțime strigă: „Fericit este pântecele care Te-a purtat!”, Hristos răspunde: „Fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el.”

Domnul nu micșorează cinstea Maicii Sale. Dimpotrivă, ne descoperă adevărata ei măreție. Maica Domnului este fericită nu numai pentru că L-a purtat pe Hristos în pântece, ci pentru că mai întâi și neîncetat L-a purtat în inimă. A ascultat Cuvântul. L-a păstrat. Și a trăit din El.

Iar aici Evanghelia nu ne mai lasă doar admiratori ai Maicii Domnului. Ne cheamă să-i devenim următori. Pentru că și noi putem asculta. Și noi putem păstra. Și noi putem face loc Cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre.

Nu mulțimea lucrurilor pe care le facem dă adâncime vieții, ci prezența lui Dumnezeu în ceea ce facem.

Poate că aceasta este „partea cea bună” pe care praznicul ne cheamă să o alegem: să trăim în lume fără să ne risipim în lume, să avem mâinile ocupate cu cele necesare, dar inima așezată la picioarele lui Hristos.

Iubiți credincioși,

Acum putem înțelege mai adânc de ce Biserica numește plecarea Maicii Domnului din această lume Adormire. În fața morții, omul simte că toate lucrurile pe care le-a adunat rămân în urmă. Averea, puterea, izbânzile, grijile pentru care ne-am frământat atât – toate se opresc la pragul mormântului.

Un singur lucru trece cu noi dincolo: ceea ce am devenit înaintea lui Dumnezeu.

Maica Domnului ajunge la capătul vieții așa cum a trăit: încredințată lui Dumnezeu. De la acel „Fie mie după cuvântul tău” al Bunei Vestiri și până la ceasul Adormirii, viața ei a rămas așezată în aceeași ascultare.

De aceea praznicul de astăzi nu ne vorbește numai despre moartea Maicii Domnului, ci despre arta creștinească de a trăi astfel încât moartea să nu ne găsească străini de Dumnezeu.

Noi ne rugăm adesea pentru „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”. Dar un asemenea sfârșit nu se pregătește numai în ultimele ceasuri. Se pregătește astăzi: prin fiecare rugăciune adevărată, prin fiecare iertare, prin fiecare faptă bună, prin fiecare întoarcere din păcat, prin fiecare „facă-se voia Ta” rostit nu numai cu buzele, ci și cu viața.

O adormire în pace se pregătește printr-o viață trăită în prezența lui Dumnezeu. Aceasta este marea nădejde a praznicului: pentru omul unit cu Hristos, moartea nu mai este prăbușire în neant, ci trecere spre Cel pe Care a învățat să-L iubească încă de aici.

Iubiți credincioși,

Peste câteva ceasuri, cântările praznicului se vor stinge, florile se vor veșteji, iar noi ne vom întoarce la casele și grijile noastre. Dar ar fi trist dacă din această sărbătoare ne-ar rămâne numai frumusețea unei zile.

Să luăm cu noi ceva din taina Maicii Domnului. Când nu înțelegem drumul pe care ne conduce Dumnezeu, să ne amintim: „Fie mie după cuvântul Tău.” Când grijile ne risipesc în toate părțile, să auzim din nou glasul lui Hristos: „Un singur lucru trebuie.”

Iar când gândul morții ne înspăimântă, să privim praznicul de astăzi și să ne amintim că pentru omul care rămâne cu Hristos, mormântul nu este ultima încăpere a existenței. Dincolo de el este casa Tatălui.

Poate că acesta este cel mai frumos dar pe care îl putem aduce astăzi Maicii Domnului: nu numai o lumânare, nu numai o floare și nu numai un cuvânt de laudă, ci o inimă care încearcă să învețe de la ea cum se spune „da” lui Dumnezeu.

Și atunci praznicul Adormirii nu va mai fi doar sărbătoarea Maicii Domnului. Va deveni și pregătirea propriei noastre întâlniri cu veșnicia.

Să o rugăm pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să ne învețe să-L ascultăm pe Fiul ei, să păstrăm cuvântul Lui în inimă și să rămânem lângă El în zilele luminoase, dar mai ales în cele în care nu-I mai înțelegem căile.

Pentru ca, după toate drumurile acestei vieți, să putem auzi și noi chemarea către partea cea bună, care nu se va lua de la noi. Amin.

 

Pr.Gherman Costică