Când raiul și iadul se întâlnesc pe aceeași uliță
Există întrebări care îl însoțesc pe om de când lumea. Întrebări pe care le rostesc copiii, le poartă tinerii în gândurile lor și le repetă bătrânii în ceasurile de liniște.
Există oare raiul? Există oare iadul? Cum sunt ele? Unde se află?
Mulți încearcă să și le imagineze. Unii le descriu prin foc și întuneric, alții prin lumină și cântări îngerești. Se scriu cărți, se nasc discuții, se caută răspunsuri. Și totuși, de multe ori, fără să ne dăm seama, trecem chiar pe lângă umbrele lor fără să le recunoaștem.
Poate că Dumnezeu, în nesfârșita Sa înțelepciune, îngăduie uneori ca omul să guste încă din această viață câte o picătură din bucuria raiului și câte o picătură din amărăciunea iadului. Nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a-i deschide ochii. Pentru a-l face să înțeleagă cât de mare este darul vieții și cât de prețioasă este comuniunea cu El.
De multe ori ne obișnuim atât de mult cu binecuvântările primite, încât încetăm să le mai vedem. Ne trezim dimineața, respirăm, mergem pe propriile picioare, vedem lumina soarelui, ne putem îmbrățișa copiii, putem gusta pâinea de pe masă și putem intra în biserică fără să ne gândim că toate acestea sunt daruri. Le considerăm firești, ca și cum ni s-ar cuveni. Abia atunci când unul dintre aceste daruri ne este luat începem să înțelegem cât de bogați eram.
Poate că omul vede cel mai limpede lumina numai după ce a trecut prin întuneric. Poate că înțelege valoarea sănătății numai lângă patul celui care nu se mai poate ridica. Poate că începe să prețuiască mersul pe propriile picioare numai după ce privește un om împins într-un scaun cu rotile. Și poate că începe să mulțumească pentru fiecare dimineață abia atunci când întâlnește pe cineva care, între lacrimi, Îl roagă pe Dumnezeu să-i curme suferința.
Astăzi am înțeles toate acestea mai mult decât oricând. În dimineața aceasta am pornit, ca de atâtea ori, spre casele unor bătrâni bolnavi, pentru a le duce cea mai mare mângâiere pe care o poate primi omul pe pământ:Trupul și Sângele Domnului.
Cerul era senin. Soarele își cobora încet lumina peste sat, iar vântul mișca ușor frunzele copacilor. Totul părea liniștit. Natura își urma rânduiala ei tainică, de parcă întreaga creație își rostea în șoaptă rugăciunea de dimineață.
Am intrat în prima casă. În încăpere era o liniște pe care numai suferința o poate așeza peste un om. O bătrână de nouăzeci și patru de ani zace de șase ani într-un pat. Nu se mai poate întoarce singură nici măcar de pe o parte pe alta. Trupul, care odinioară muncea, creștea copii, îngrijea gospodăria și mergea la biserică, a devenit acum neputincios. Pentru orice mișcare are nevoie de mâna altcuiva.
M-am apropiat încet. I-am citit rugăciunile și am împărtășit-o. Chipul ei, brăzdat de ridurile unei vieți întregi, s-a luminat pentru câteva clipe cu o pace pe care cuvintele nu o pot descrie. Apoi m-a privit cu o blândețe care venea parcă din altă lume și mi-a spus încet:
— Părinte... rugați-vă să mă ia Dumnezeu... Nu era revoltă. Nu era disperare. Nu era deznădejde. Era doar dor. Dorul omului care a obosit de drum și privește spre casa Tatălui.
Am ieșit în tăcere. Puțin mai departe, o altă casă. O altă suferință. O altă lecție. O femeie trecută și ea de nouăzeci de ani se întorsese de curând din spital fără un picior. Doctorii făcuseră tot ce se putea face omenește. Viața îi fusese salvată, dar prețul fusese greu.
Și ea mi-a spus aproape aceleași cuvinte:
— Părinte... m-am săturat de atâta durere... să mă cheme Dumnezeu la El... Am plecat cu sufletul apăsat.
Uneori preotul nu mai are răspunsuri. Are doar tăcere și rugăciune. Am ieșit din acea casă și am pornit spre biserică. Pe drum am trecut prin fața magazinului din sat.
Era dimineață. În fața lui stăteau câțiva oameni sănătoși. Râdeau. Vorbeau tare. Paharele erau deja pe masă. Ziua abia începuse, iar ei își începeau încă o dată aceeași alergare fără țintă.
Și atunci m-am oprit pentru o clipă. În numai câteva sute de metri văzusem două lumi. Într-o casă, oameni care aproape nu mai puteau trăi și care Îl chemau pe Dumnezeu. În cealaltă parte a drumului, oameni care puteau merge, puteau munci, puteau îmbrățișa, puteau vedea răsăritul, puteau veni la biserică... și totuși trăiau ca și cum Dumnezeu nu ar exista.
Atunci, în adâncul inimii mele, s-a născut o întrebare pe care nu mi-o mai pot scoate din minte: Oare cine este mai aproape de rai? Cel care poartă o cruce grea, dar își ridică ochii spre cer? Sau omul sănătos, care primește în fiecare dimineață darul vieții și îl risipește fără să-și ridice vreodată privirea spre Dăruitor?
Poate că noi punem prea des întrebarea: „Există iad?” Dar poate că întrebarea adevărată este alta: „Oare îl vedem atunci când trecem pe lângă el?”
Ne închipuim iadul ca pe un loc îndepărtat, ascuns dincolo de hotarul acestei vieți. Încercăm să ni-l imaginăm prin foc, prin întuneric și prin suferințe pe care mintea omenească nu le poate cuprinde. Și totuși, fără să ne dăm seama, Dumnezeu îngăduie uneori să vedem, încă din această lume, umbrele lui, pentru ca ele să ne trezească din somnul nepăsării.
Priviți un om care, ani la rând, nu se mai poate ridica din pat. Priviți un copil care nu și-a văzut niciodată mama cu propriii ochi, pentru că s-a născut fără vedere. Priviți un tânăr rămas într-un scaun cu rotile, un bolnav care își numără zilele între pereții unui salon de spital, o mamă care își veghează copilul între viață și moarte. Nu sunt acestea chipuri ale unei suferințe care cutremură inima?
Și acum întoarce-te spre tine. Respiri fără efort. Mergi pe propriile picioare. Îți poți ridica mâinile spre cer. Poți privi răsăritul, poți auzi trilul păsărilor, poți îmbrățișa pe cei pe care îi iubești, poți intra într-o biserică și poți îngenunchea înaintea lui Dumnezeu. Oare când ai mulțumit ultima dată pentru toate acestea?
Cât de ciudată este inima omului! Primește mii de daruri și nu le mai vede. Trăiește înconjurat de binecuvântări și ajunge să creadă că i se cuvin. Abia atunci când pierde una dintre ele începe să înțeleagă cât de bogat fusese.
De aceea cred că una dintre cele mai mari sărăcii ale lumii de astăzi nu este lipsa pâinii, ci lipsa recunoștinței.
Omul modern are mai multe decât au avut generațiile de dinaintea lui, dar mulțumește mai puțin. Cunoaște mai multe, dar se roagă mai puțin. Aleargă mai repede, dar știe tot mai rar încotro merge.
Și poate că aici începe adevărata dramă. Nu atunci când omul își pierde sănătatea. Ci atunci când, având sănătate, nu mai simte că viața este un dar. Nu atunci când își pierde puterea picioarelor. Ci atunci când picioarele îl poartă în toate direcțiile, numai spre Dumnezeu nu. Nu atunci când își pierde vederea. Ci atunci când are ochi și nu mai vede frumusețea creației, mâna lui Dumnezeu în lume și chipul lui Hristos în aproapele său.
Adevărata orbire nu este aceea a ochilor, ci aceea a inimii. Adevărata paralizie nu este aceea a trupului, ci aceea a sufletului care nu mai poate iubi, nu se mai poate ruga și nu mai poate nădăjdui.
Și atunci începem să înțelegem un adevăr pe care Evanghelia îl rostește neîncetat: raiul și iadul nu sunt doar două realități ale veșniciei. Ele își trimit încă de aici primele raze și primele umbre în inima omului. Nu prin sănătate sau boală, nu prin bogăție sau sărăcie, ci prin apropierea sau depărtarea de Dumnezeu.
Unde începe, de fapt, raiul?
Și totuși, după toate acestea, rămâne o întrebare. Dacă suferința ar fi iadul, atunci Hristos, Care a purtat Crucea, ar fi coborât în iad încă din timpul vieții Sale. Dacă boala ar fi despărțirea de Dumnezeu, atunci atâția sfinți care au purtat ani întregi neputințe și dureri n-ar mai fi putut gusta pacea Împărăției.
Dar nu aceasta este învățătura Evangheliei. Raiul și iadul nu încep cu starea trupului, ci cu starea inimii. Trupul poate fi slăbit, iar sufletul să fie plin de lumină. Trupul poate fi sănătos, iar sufletul să fie pustiu.
Am văzut aceasta în ochii bătrânelor pe care le-am împărtășit. Durerea le încovoiase trupul, dar nu le stinsese credința. În glasul lor nu am auzit răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, ci dor după Dumnezeu. Nu-L întrebau: „De ce mi-ai dat această cruce?”, ci spuneau cu smerenie: „Doamne, când vei socoti Tu, cheamă-mă acasă.”
Și atunci am înțeles că omul poate purta o cruce grea și, în același timp, să poarte în suflet începutul raiului.
În schimb, am privit și chipuri pe care suferința încă nu le atinsese. Oameni sănătoși, oameni care puteau merge, puteau munci, puteau îmbrățișa pe cei dragi, puteau veni la biserică și puteau mulțumi lui Dumnezeu pentru încă o zi. Și totuși, în ochii unora dintre ei se citea o altă suferință, mai adâncă și mai tăcută: lipsa lui Dumnezeu.
Atunci am înțeles că adevăratul iad nu începe atunci când omul nu mai poate merge. Adevăratul iad începe atunci când omul nu mai știe încotro merge. Nu începe atunci când ochii nu mai văd lumina soarelui. Ci atunci când sufletul nu mai vede Lumina lui Hristos. Nu începe atunci când trupul slăbește. Ci atunci când inima încetează să mai iubească, să se roage și să mai nădăjduiască.
Poate că aceasta este cea mai mare dramă a lumii noastre. Nu faptul că există oameni bolnavi, ci faptul că există oameni sănătoși care nu mai simt nevoia lui Dumnezeu. Ei trăiesc înconjurați de frumusețe, dar nu mai văd frumusețea. Respiră aerul pe care nu l-au creat, privesc lumina pe care nu au aprins-o, se bucură de viața pe care nu și-au dăruit-o singuri și, cu toate acestea, uită să ridice măcar o dată ochii spre Cer și să spună: „Slavă Ție, Doamne!”
Și poate că aici se află răspunsul la întrebarea cu care am început.
Există rai?
Da. El începe în clipa în care omul Îl descoperă pe Dumnezeu și învață să trăiască în prezența Lui.
Există iad? Da. El începe în clipa în care omul Îl pierde pe Dumnezeu și nu mai simte că L-a pierdut.
De aceea, cea mai mare minune nu este aceea de a avea un trup fără durere, ci o inimă plină de Dumnezeu. Cea mai mare bogăție nu este sănătatea, ci harul. Cea mai mare libertate nu este aceea de a merge oriunde vrem, ci aceea de a putea merge spre Dumnezeu.
Iar dacă mâine dimineață ne vom trezi, vom putea deschide ochii, vom putea păși pe propriile picioare și vom vedea din nou lumina răsăritului, să nu trecem nepăsători pe lângă această minune. Să ne oprim o clipă și să mulțumim.
Fiindcă omul care știe să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru o nouă zi a făcut deja primul pas spre rai.
Și poate că, la sfârșitul tuturor drumurilor noastre, nu vom descoperi că raiul era un loc pe care îl căutam undeva departe, ci că el începuse încă din clipa în care Hristos Și-a făcut sălaș în inima noastră. Atunci fiecare răsărit devine o binecuvântare, fiecare suferință capătă un sens, fiecare lacrimă se preschimbă în rugăciune, iar fiecare bătaie a inimii devine o șoaptă a sufletului către Dumnezeu:
„Doamne, dacă Tu ești cu mine, atunci și în mijlocul crucii există lumină. Iar dacă Tu mă vei primi la sfârșitul călătoriei mele, voi înțelege că toate drumurile vieții nu au fost altceva decât pași spre Casa Ta.” Amin.
Pr.Gherman Costică
