Dregătorul bogat

10 Dregătorul bogat

Iubiți credincioși............,

Există în făpturile lui Dumnezeu o înțelepciune tainică, așezată acolo de la început, pe care omul grăbit o vede tot mai rar.

Căprioara, când este mistuită de sete, nu se oprește la orice apă întâlnită în cale. Străbate pădurea, trece printre ierburi și pietre și caută izvorul limpede. Parcă o călăuzește un dor mai puternic decât oboseala. Iar când îl găsește, se apleacă asupra apei și bea îndelung, până când viața pare că se întoarce în fiecare fibră a făpturii ei.

Albina, atât de mică încât aproape se pierde în nemărginirea văzduhului, pleacă și ea în căutare. Trece peste câmpuri, cercetează florile și caută nectarul ascuns în adâncul lor. Iar când descoperă o livadă înflorită, nu păstrează descoperirea numai pentru sine. Se întoarce la stup și, prin tainicul grai pe care Dumnezeu l-a așezat în firea ei, le cheamă și pe celelalte spre locul unde a găsit dulceața.

Și mă gândesc, fraților: dacă Dumnezeu a pus în făpturile atât de mici puterea de a-și căuta izvorul și hrana, cum ar fi putut să-l creeze pe om fără dorul după propriul său Izvor?

Noi putem uita de Dumnezeu. Putem petrece zile întregi fără să ne ridicăm cu adevărat ochii spre cer. Putem umple viața cu muncă, griji, agoniseli, planuri și bucurii trecătoare. Dar undeva, foarte adânc, rămâne o sete.

Este setea despre care Psalmistul spunea: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”

Poate tocmai de aceea omul este singura făptură care poate avea multe și totuși să simtă că îi lipsește ceva. Poate avea pâine și să-i fie foame. Poate avea o casă și să nu-și găsească odihna. Poate fi înconjurat de oameni și să simtă singurătatea. Poate dobândi ceea ce ani întregi și-a dorit, iar după puțină vreme să descopere că inima lui caută din nou altceva.

Pentru că sufletul nu poate fi săturat numai cu lucrurile pământului. În adâncul lui poartă amintirea unei alte frumuseți, dorul unei patrii pe care poate nu a văzut-o niciodată cu ochii trupului, dar pentru care a fost zidit.

Omului îi este dor de Dumnezeu chiar și atunci când nu mai știe să-I spună pe nume dorului său.

De aceea sunt clipe în care o liniște neobișnuită, o rază strecurată printre copaci, glasul clopotului într-o dimineață, o rugăciune rostită cu adevărat din inimă sau o lacrimă venită fără veste pot deschide pentru câteva clipe o fereastră spre ceva ce lumea nu ne poate da.

Atunci sufletul parcă își amintește de unde vine. Și pentru o clipă se face liniște. Nu pentru că au dispărut necazurile, ci pentru că Dumnezeu S-a apropiat de ele. Asemenea căprioarei care aude de departe susurul apei, omul începe iarăși să caute.

Și poate că tocmai un asemenea om vine astăzi înaintea lui Hristos. Nu un om fără Dumnezeu. Nu un om care și-a risipit viața în fărădelegi. Ci un om care păzise poruncile, care avea avere, cinste și loc între oameni și căruia, privit din afară, părea să nu-i lipsească nimic. Și totuși vine.

Aceasta este prima mare frumusețe a Evangheliei de astăzi: bogatul vine la Hristos pentru că bogăția lui nu reușise să-i răspundă la întrebarea inimii.

Avea multe, dar căuta mai mult. Împlinise poruncile, dar simțea că dincolo de porunci mai există o adâncime. Și Îl întreabă pe Hristos despre viața veșnică.

În fața noastră nu mai stă, așadar, numai dregătorul de acum două mii de ani. Stă omul dintotdeauna. Stăm noi. Cu ceea ce am dobândit. Cu ceea ce am pierdut. Cu ceea ce am împlinit. Și, mai ales, cu acel loc din inimă pe care nimic din lumea aceasta nu a reușit să-l umple.

Iar Hristos privește spre acest om și îi rostește unul dintre cele mai delicate și mai tulburătoare cuvinte ale Evangheliei: „Încă îți lipsește un lucru...”

Aici, fraților, începe adevărata călătorie. Pentru că uneori nu este greu să vedem câte avem. Mult mai greu este să descoperim ce ne lipsește pentru a fi cu adevărat ai lui Dumnezeu.

Cuvântul acesta al Mântuitorului merită să rămână pentru câteva clipe înaintea noastră: „Încă îți lipsește un lucru...” Ce putea să-i mai lipsească unui om care avea aproape tot ceea ce lumea socotește de preț? Avea avere. Avea cinste. Avea o viață așezată. Mai mult decât atât, avea și conștiința omului care nu trăise departe de Dumnezeu. Când Hristos îi amintește poruncile, el poate răspunde: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele.”

Nu era un om venit din întunericul fărădelegii, ci unul ajuns foarte aproape de lumină. Și tocmai aici Evanghelia devine atât de apropiată de noi.

Pentru că este posibil să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să-ți cinstești părinții, să vii la biserică, să postești, să te rogi și totuși să mai existe înlăuntrul tău un loc până la care Dumnezeu încă nu a ajuns.

Nu pentru că El nu ar putea intra. Ci pentru că noi ținem ușa închisă. Poruncile ne așază pe drum, ne păzesc pașii, ne feresc de prăpăstii. Dar Hristos nu dorește numai o viață corectă. Hristos dorește inima.

De aceea nu-i mai dă dregătorului încă o poruncă de adăugat celorlalte. Îl cheamă mai adânc: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor... apoi vino de urmează Mie.”

La prima vedere, pare că Domnul îi cere averea. În realitate, îi cere libertatea. Nu aurul îl despărțea de Dumnezeu, ci legătura inimii cu aurul. Averea era în mâinile lui, dar ajunsese, fără să-și dea seama, și înlăuntrul lui.

Și aici cuvântul Evangheliei trece dincolo de bogăție și ajunge la fiecare dintre noi. Pentru că nu trebuie să avem hambare pline ca să fim bogați în sensul acestei Evanghelii. Unul poate fi legat de bani. Altul, de mândrie. Altul, de dorința de a avea întotdeauna dreptate. Altul nu se poate desprinde de o supărare veche. Altul de o patimă pe care o ascunde. Altul de părerea oamenilor. Altul de propria voie.

Sunt lanțuri făcute din fier și sunt lanțuri făcute din mătase. Cele din urmă par mai frumoase, dar tot lanțuri rămân.

Și poate tocmai asupra unuia dintre aceste locuri pune Hristos astăzi degetul și ne spune fiecăruia: „Încă îți lipsește un lucru.” Nu ca să ne rușineze. Nu ca să nimicească ceea ce am zidit până acum. Ci pentru că vede în noi ceea ce noi încă nu putem vedea.

Medicul nu arată rana pentru a-l întrista pe bolnav, ci pentru a o vindeca. Tot astfel, Dumnezeu ne descoperă legătura ascunsă a inimii pentru a ne face liberi. Și câtă delicatețe este în această chemare! Hristos nu-i smulge averea. Nu poruncește altora să i-o ia. Nu-l silește. Îi arată cerul și îl lasă să aleagă.

„Vino de urmează Mie.” În aceste câteva cuvinte se afla tot ceea ce căutase omul. Viața veșnică despre care întrebase nu era undeva, departe, la capătul unui drum necunoscut. Viața veșnică stătea înaintea lui. Era Hristos.

El venise întrebând: „Ce să fac?” Iar Domnul îi răspunde, în cele din urmă, nu cu o idee, ci cu o Persoană: „Urmează-Mi.” Aici se află trecerea de la poruncă la iubire. Poți împlini o poruncă și apoi să te întorci la treburile tale. Dar când urmezi pe cineva pe care îl iubești, îi încredințezi drumul. Poruncile sunt temelia casei. Dragostea este cupola care o ridică spre cer.

Dregătorul ajunsese până la temelie. Hristos îl chema acum spre înălțime. Dar Evanghelia spune simplu și dureros că, auzind acestea, „s-a întristat”, pentru că era foarte bogat.

Ce clipă trebuie să fi fost! Într-o parte — averea unei vieți. În cealaltă — Hristos. Într-o parte — ceea ce putea ține în mâini. În cealaltă — ceea ce inima lui căutase fără să știe.

Cerul se deschisese înaintea lui, dar pământul încă îl ținea de veșmânt. Și omul pleacă trist. Tristețea aceasta spune însă ceva extraordinar: el înțelesese chemarea. Dacă n-ar fi înțeles-o, ar fi plecat nepăsător. Pleacă mâhnit tocmai pentru că, pentru o clipă, văzuse cât de aproape fusese de libertate.

Fraților, poate că aceasta este și tristețea noastră în anumite ceasuri ale vieții. Simțim că Dumnezeu ne cheamă mai sus, dar ceva ne trage înapoi. Simțim izvorul, dar ne este greu să părăsim apa cu care ne-am obișnuit. Simțim că sufletul ar putea zbura, dar descoperim că una dintre aripi este încă legată.

Și totuși Hristos nu încetează să ne cheme. Pentru că acel: „Încă îți lipsește un lucru” nu este sentința unui Judecător. Este glasul Celui care vede în om mai mult decât a devenit omul până acum. Dumnezeu nu ne arată ceea ce ne lipsește pentru a ne face mai săraci. Ne arată ceea ce trebuie să lăsăm pentru a deveni liberi.

Fraților, dregătorul a plecat trist, dar întrebarea lui a rămas lângă Hristos și a străbătut veacurile până la noi. Ce anume îl face pe om cu adevărat bogat și ce anume îl poate sărăci tocmai atunci când crede că are totul?

Evanghelia nu condamnă averea. Avraam a fost bogat, Iov a avut mari bogății, iar în jurul Mântuitorului au fost oameni care și-au pus bunurile în slujba Lui. Nu lucrurile sunt primejdia, ci locul pe care ajung să-l ocupe în inimă.

Putem avea lucruri fără să fim ai lor. Dar putem ajunge, încet și aproape neobservat, să fim stăpâni peste multe și robi tocmai ai celor pe care credem că le stăpânim. Aici este hotarul atât de subțire.

Dumnezeu nu ne cere să fugim de frumusețea lumii. Toată creația este darul Lui. Pâinea de pe masă, casa în care ne odihnim, rodul muncii, bucuria familiei, toate pot fi primite cu recunoștință.

Primejdia începe atunci când darul Îl ascunde pe Dăruitor. Când mâna se închide atât de tare în jurul lucrurilor, încât nu mai poate rămâne deschisă spre Dumnezeu. Și nu numai averile ne pot ține legați. Uneori purtăm în suflet lucruri care nu se văd și care cântăresc mai greu decât aurul.

Purtăm o mândrie de care nu vrem să ne despărțim. O judecată asupra cuiva pe care am hrănit-o ani întregi. O dorință care a ajuns să ne conducă. O rană pe care nu vrem s-o lăsăm să se vindece. O părere despre noi înșine la care ținem atât de mult, încât orice cuvânt împotriva ei ne tulbură.

Și astfel putem veni înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale, dar cu inima plină de lucruri care nu-I mai lasă loc. Poate de aceea Hristos nu-i spune dregătorului numai: „Vinde.” Îi spune și: „Urmează-Mi.”

Pentru că renunțarea creștină nu înseamnă golire de dragul golului. Dumnezeu nu ne ia ceva ca să lase în urma Lui pustiu. El golește mâna omului pentru a o putea umple cu altceva. Ne desprinde de ceea ce trece pentru a ne lega de ceea ce nu moare. Ne ia povara de pe aripi pentru ca sufletul să-și poată aminti că a fost făcut pentru zbor.

Și atunci înțelegem mai bine de ce postul, rugăciunea, Spovedania și milostenia ocupă un loc atât de important în viața Bisericii. Ele nu sunt taxe plătite lui Dumnezeu. Sunt exerciții ale libertății.

Când postesc, îi spun trupului meu: „Nu orice dorință trebuie să devină poruncă.” Când fac milostenie, spun lucrurilor mele: „Nu voi sunteți stăpânii mei.” Când mă spovedesc, spun păcatului: „Nu te voi mai ascunde în mine.” Iar când mă rog, mă întorc spre Cel de la Care am plecat și Îi spun: „Doamne, Tu ești mai de preț decât toate acestea.”

Așa începe omul să devină ușor. Nu pentru că nu mai are nimic, ci pentru că nimic nu-l mai are pe el. Poate aici se află una dintre marile deosebiri dintre noi și primii creștini. Ei aveau puține lucruri de care să se sprijine și, tocmai de aceea, învățaseră să se sprijine mult pe Dumnezeu.

Coborau în catacombe, în întunericul pământului, dar purtau în suflet o lumină pe care prigoana nu o putea stinge. O singură candelă putea lumina încăperea, însă în inimile lor ardea convingerea că Hristos este acolo, viu, în mijlocul lor.

Nu veneau să împlinească o obligație. Veneau pentru că le era dor. Aceasta este poate comoara pe care trebuie să o redescoperim și noi: dorul de Dumnezeu. Să nu venim la Dumnezeu numai pentru că trebuie. Să nu rostim rugăciunea numai pentru că așa am învățat. Să nu ne apropiem de Potir numai pentru că a venit o sărbătoare.

Ci să ajungem iarăși la acea sete a sufletului care spune: „Doamne, fără Tine toate celelalte sunt prea puțin.” Atunci postul nu mai este povară. Rugăciunea nu mai este obligație. Biserica nu mai este un loc în care „trebuie să merg”. Și Sfânta Împărtășanie nu mai este doar o rânduială împlinită. Toate devin întoarcerea căprioarei la izvor.

Pentru că, în cele din urmă, aceasta îi lipsea dregătorului bogat: nu încă o poruncă, nu încă o virtute trecută în socoteala vieții lui, ci puterea de a-L dori pe Hristos mai mult decât ceea ce avea.

Iar întrebarea Evangheliei ajunge acum, lin, până la noi: Nu cât avem. Nu cât am strâns. Nici măcar cât am împlinit. Ci: cât de liberă mai este inima noastră pentru Dumnezeu?

Iubiți......, poate că aici trebuie să ne apropiem și mai mult de viața noastră.

Noi trăim într-o lume în care omul are mai multe decât au avut vreodată înaintașii lui și, cu toate acestea, pare tot mai însetat. Am învățat să străbatem într-o zi depărtări pentru care altădată era nevoie de săptămâni, putem vorbi într-o clipă cu cineva aflat la celălalt capăt al pământului, avem la îndemână mii de cărți, glasuri și imagini.

Și totuși, sufletul nu pare mai liniștit. Am înmulțit mijloacele prin care putem comunica, dar uneori nu mai știm să stăm de vorbă unii cu alții. Am umplut lumea de zgomot și ne mirăm că nu ne mai auzim inima. Am aprins pretutindeni lumini și, cu toate acestea, sunt oameni care merg prin viață cu întuneric în suflet.

Nu pentru că lumea aceasta ar fi rea. Dumnezeu a făcut-o frumoasă și ne-a încredințat-o ca pe o grădină. Drama începe atunci când încercăm să cerem lucrurilor trecătoare ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui.

Cerem banului siguranță deplină. Cerem oamenilor iubire fără sfârșit. Cerem succesului să ne spună cine suntem. Cerem trupului să nu îmbătrânească. Cerem vieții acesteia să nu se termine.

Dar toate acestea, oricât ar fi de frumoase, poartă în ele hotarul vremelniciei. Și atunci, într-o zi, omul se oprește. Poate lângă un pat de spital. Poate înaintea unui mormânt. Poate într-o noapte în care somnul nu mai vine. Poate chiar într-o zi fericită, când are aproape tot ceea ce și-a dorit și descoperă, cu uimire, că în inimă a mai rămas un loc gol.

Atunci întrebarea dregătorului bogat începe să se audă din nou: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Această întrebare nu se naște din sărăcie. Se poate naște tocmai în mijlocul belșugului.

Pentru că există în om o foame pe care pâinea nu o satură și o sete pe care apa nu o stinge. Este dorul după veșnicie. Iar frumusețea credinței noastre este aceasta: Izvorul nu s-a îndepărtat.

Dumnezeu nu S-a retras din lume pentru că lumea a devenit zgomotoasă. Hristos nu a încetat să treacă pe lângă noi pentru că noi am devenit grăbiți. El este tot aici. În aceeași Evanghelie. În aceeași Liturghie. În aceeași taină a Spovedaniei. În același Potir. În aceeași rugăciune pe care omul o poate rosti în cămara lui, când se închide ușa și rămâne singur înaintea lui Dumnezeu.

Poate că noi suntem cei care am pierdut puțin drumul spre izvor. Și tocmai de aceea Biserica ne cheamă neîncetat înapoi. Nu pentru a ne scoate din viață, ci pentru a ne învăța cum să trăim viața fără să ne pierdem sufletul în ea.

Postul ne oprește puțin din alergare. Spovedania ne așază înaintea adevărului despre noi. Milostenia ne desface mâna încleștată în jurul lucrurilor. Rugăciunea ne învață din nou să ascultăm. Iar Sfânta Împărtășanie ne duce mai departe decât toate cuvintele.

Acolo nu mai vorbim numai despre izvor. Acolo bem. Nu mai vorbim numai despre Hristos. Îl primim. Și atunci înțelegem de ce omul poate avea puțin și să fie bogat și poate avea lumea întreagă și să rămână sărac.

Bogăția adevărată nu este numai ceea ce omul a reușit să adune în jurul său. Este Cine locuiește înlăuntrul lui. De aceea dregătorul bogat rămâne atât de aproape de noi. El ne arată cât de aproape poate ajunge omul de Hristos și cât de puțin poate lipsi pentru ca viața lui să se schimbe.

Un singur lucru. O singură legătură desfăcută. O singură ușă deschisă. Un singur pas făcut cu adevărat spre Dumnezeu. Și poate că nimeni dintre noi nu știe care este acel „un singur lucru” al fratelui de lângă el.

Dar fiecare, dacă intră cu sinceritate în cămara inimii sale, îl poate descoperi pe al său. Iar când îl descoperim, să nu ne întristăm asemenea dregătorului și să plecăm. Să rămânem înaintea lui Hristos.

Chiar dacă ne este greu. Chiar dacă încă nu putem desprinde toate legăturile. Să-I spunem măcar: „Doamne, vezi ce mă ține. Eu singur nu mă pot elibera. Dezleagă Tu ceea ce eu nu am puterea să dezleg.” Poate că tocmai aceasta este clipa în care începe adevărata noastră bogăție.

Fraților, când vom pleca astăzi din biserică, lumea ne va întâmpina din nou cu grijile ei, cu lucrurile pe care trebuie să le facem, cu drumurile și poverile noastre. Dar să nu lăsăm aici întrebarea Evangheliei.

Să o luăm cu noi: „Ce-mi mai lipsește, Doamne?” Și să avem curajul să rămânem în liniște până când inima va auzi răspunsul.

Poate că Dumnezeu nu ne cere lucruri mari. Poate ne cere să dezlegăm numai un fir care ne ține aripa prinsă de pământ: o patimă, o mândrie, o neiertare, o iubire prea mare pentru cele trecătoare.

Dregătorul a plecat trist pentru că a privit la ceea ce trebuia să lase. Noi să privim la Cel pe Care Îl putem câștiga.

Căci atunci când Îl avem pe Hristos nu sărăcim, ci descoperim adevărata bogăție; nu pierdem lumea, ci învățăm s-o iubim fără să devenim robii ei; nu părăsim viața, ci începem, în sfârșit, să o trăim dinspre veșnicie.

Și atunci căprioara sufletului își va găsi Izvorul, setea se va întâlni cu Apa cea vie, iar inima, desprinsă de ceea ce o ținea la pământ, va putea urca spre Cel după Care a însetat dintotdeauna.

Pentru că, fraților, omul nu este sărac atunci când are puțin.
Omul este sărac atunci când, având multe, nu-L mai are pe Dumnezeu.

Iar adevărata noastră bogăție este să putem spune, la capătul tuturor căutărilor:

„Doamne, Tu îmi ești de ajuns.”

Amin.

Pr. Gherman Costică