Evanghelia Pescuirii minunate ne întâmpină în ceasurile în care osteneala pare fără rod. Hristos intră în corabia lui Petru după o noapte cu mrejele goale și îl cheamă să înainteze din nou spre adânc. În predica acestei duminici descoperim cum încrederea în cuvântul Domnului schimbă nu doar rodul muncii, ci și inima omului.
Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pescuirea minunată
Iubiți credincioși,
„Toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins.” În aceste cuvinte ale
Sfântului Apostol Petru încape mult din osteneala vieții noastre. Sunt nopți în care
muncim și nu vedem rodul, ne rugăm și răspunsul pare că întârzie, încercăm să
îndreptăm un lucru și îl găsim dimineața la fel de încurcat.
Fiecare om cunoaște, într-un fel sau altul, mrejele goale. Pentru un părinte, ele pot
fi durerea de a vedea că fiul său se îndepărtează de drumul cel bun. Pentru omul
bolnav, pot fi tratamentele care nu aduc încă vindecarea așteptată. Pentru cel care
muncește cinstit, pot fi lipsurile care nu se mai termină. Pentru creștinul care se luptă
cu o patimă, pot fi căderile repetate după atâtea hotărâri bune.
Evanghelia nu ne ascunde această experiență. Petru și cei împreună cu el nu erau
oameni leneși și nici pescari lipsiți de pricepere. Își cunoșteau meseria, lacul, vremea
și locurile în care puteau găsi pește. Munciseră întreaga noapte, în ceasurile potrivite
pescuitului, dar se întorseseră fără nimic.
Dimineața îi găsește pe țărm spălându-și mrejele. Erau obosiți și, poate,
dezamăgiți, dar își pregăteau uneltele pentru o nouă zi. Tocmai lângă acești oameni
osteniți vine Hristos.
Mulțimea Îl înconjoară pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Domnul vede
două corăbii lângă țărm și Se urcă în corabia lui Simon, rugându-l să o îndepărteze
puțin de uscat. Din locul în care pescarul trăise nereușita unei nopți, Hristos face
amvon pentru vestirea Evangheliei.
Acesta este primul lucru minunat al întâmplării: Domnul intră chiar în corabia
rămasă goală. Nu îl caută pe Simon după o pescuire reușită, când acesta ar fi fost
mulțumit de puterile sale, ci îl întâlnește în dimineața oboselii și a neputinței.
Hristos nu așteaptă să ne punem singuri viața în ordine înainte de a veni la noi. El
intră și în casa încercată, și în inima tulburată, și în existența în care lucrurile nu au
mers așa cum am nădăjduit. Tocmai locul nereușitei poate deveni locul întâlnirii cu
Dumnezeu.
După ce termină de vorbit mulțimilor, Domnul îi spune lui Simon: „Mână la
adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți.”
Porunca părea să nu aibă nicio logică pentru un pescar încercat. Dacă întreaga
noapte, când pescuitul era prielnic, nu prinseseră nimic, ce rost mai avea să încerce
din nou în lumina zilei? Simon ar fi putut răspunde că el cunoaște lacul, iar Iisus este
tâmplar; că experiența lui spune că o nouă încercare va fi zadarnică.
Petru nu își ascunde oboseala și nici nereușita: „Învățătorule, toată noaptea ne-am
ostenit și nimic nu am prins.” Dar nu se oprește aici. Adaugă acele cuvinte care
schimbă totul: „Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja.”
1
Petru își pune experiența înaintea Domnului, dar nu o așază deasupra cuvântului
Lui. Nu înțelege cum se va putea întâmpla ceea ce îi cere Hristos, însă are suficientă
încredere pentru a asculta.
Aceasta este credința: nu absența întrebărilor, ci puterea de a merge mai departe
împreună cu Dumnezeu chiar și atunci când nu vedem încă răspunsul. Petru nu
spune: „Înțeleg totul”, ci: „La cuvântul Tău voi arunca mreaja.”
Ascultarea lui nu este o supunere oarbă și lipsită de libertate. Ea se naște din
încrederea în Persoana Celui care îi vorbește. Creștinul nu ascultă o poruncă străină,
venită de la un stăpân nemilos, ci cuvântul Celui care îl iubește și îi dorește viața.
La porunca Domnului, pescarii înaintează din nou pe lac și aruncă mrejele. De
data aceasta, mulțimea peștilor este atât de mare, încât mrejele încep să se rupă. Ei
fac semn celor din cealaltă corabie să vină în ajutor, iar amândouă corăbiile se umplu
până aproape de scufundare.
Nu mrejele deveniseră mai trainice, nici brațele pescarilor mai puternice și nici
experiența lor mai bogată într-un timp atât de scurt. Ceea ce schimbă totul este
prezența lui Hristos și ascultarea de cuvântul Lui.
Aceasta nu înseamnă că orice lucru pe care îl încercăm va avea succes imediat
dacă ne rugăm. Evanghelia nu ne oferă o rețetă prin care Dumnezeu este obligat să ne
umple toate mrejele materiale. Sunt rugăciuni al căror răspuns vine altfel decât dorim,
munci al căror rod apare târziu și răni care nu se vindecă pe pământ.
Minunea ne învață ceva mai adânc: osteneala omului își găsește adevărata direcție
atunci când Îl primește pe Hristos în corabia vieții. Credința nu înlocuiește munca, iar
rugăciunea nu ne scutește de efort. Petru a trebuit să vâslească din nou, să arunce
mreaja și să o tragă cu propriile mâini. Harul nu a anulat osteneala, ci a făcut-o
roditoare.
Uneori muncim mult, dar în direcția greșită. Alteori ne bizuim atât de mult pe
priceperea noastră, încât nu mai lăsăm loc sfatului, rugăciunii și voii lui Dumnezeu.
Spunem: „Eu știu mai bine”, iar corabia rămâne goală nu din lipsă de efort, ci pentru
că nu mai ascultăm.
Cuvântul lui Hristos nu ne promite întotdeauna ceea ce dorim, dar ne arată unde
merită să aruncăm mreaja. El ne cheamă spre adevăr, chiar dacă minciuna pare mai
folositoare; spre iertare, chiar dacă răzbunarea pare mai ușoară; spre cinste, chiar
dacă nedreptatea pare să aducă un câștig mai repede.
„La cuvântul Tău” poate deveni răspunsul nostru în fiecare zi. La cuvântul Tău
voi încerca din nou să mă rog. La cuvântul Tău voi ierta. La cuvântul Tău mă voi
ridica după cădere. La cuvântul Tău voi face binele, chiar dacă nu văd încă rodul.
Mrejele lui Petru s-au umplut după o noapte de nereușită. Dar minunea cea mai
2
mare nu a fost mulțimea peștilor, ci ceea ce a început să se petreacă în inima
pescarului. Hristos nu venise doar să-i umple corabia, ci să-i schimbe viața.
Iubiți credincioși,
Când vede mulțimea peștilor, Simon Petru nu începe să socotească prețul lor și
nici nu se bucură mai întâi de câștigul neașteptat. Cade la genunchii lui Iisus și spune:
„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”
Până în acel moment Îl numise „Învățătorule”. Acum Îl numește „Doamne”.
Minunea i-a deschis ochii sufletului și l-a făcut să înțeleagă că în corabia sa nu se află
numai un învățător al mulțimilor, ci Stăpânul vieții și al întregii făpturi.
În lumina prezenței lui Hristos, Petru își vede propria nevrednicie. Nu Domnul îl
acuză și nu-i înșiră păcatele. Harul îl ajută să se vadă pe sine în adevăr. Așa cum
lumina soarelui scoate la iveală praful nevăzut într-o cameră întunecată, apropierea
de Dumnezeu descoperă omului ceea ce înainte nu observa în propria inimă.
Omul care se apropie cu adevărat de Dumnezeu nu devine mândru și nu începe să
se creadă mai bun decât ceilalți. Cu cât vede mai mult sfințenia Lui, cu atât își
recunoaște mai limpede neputințele. Mândria este adesea semnul că ne-am privit prea
mult pe noi înșine și prea puțin spre Hristos.
Petru nu spune: „Priviți ce pescuire am făcut!”, ci cade în genunchi. Știe că rodul
nu îi aparține. Mâinile lui au tras mreaja, dar minunea a venit prin cuvântul
Domnului.
Aceasta este smerenia adevărată: să lucrăm cu toată puterea și, când apare rodul,
să nu uităm de unde ne-au venit puterea, priceperea și binecuvântarea.
Și noi suntem ispitiți să ne atribuim toate reușitele. Spunem că am izbutit numai
prin inteligența, priceperea și munca noastră. Uităm sănătatea primită, oamenii care
ne-au ajutat, împrejurările favorabile și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Dar aceeași mândrie se poate ascunde și în nereușită. Uneori ne tulburăm peste
măsură când lucrurile nu ies după voia noastră, pentru că ne-am obișnuit să credem că
totul trebuie să se supună planurilor noastre. Mrejele goale ne amintesc că nu suntem
stăpânii vieții, iar cele pline ne învață că rodul trebuie primit cu mulțumire.
Petru îi spune Domnului: „Ieși de la mine.” Simte distanța dintre sfințenia lui
Hristos și propria păcătoșenie. Dar Domnul nu pleacă. În loc să-l părăsească, îi
răspunde: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.”
Ce cuvânt minunat! Petru Îi spune lui Hristos să plece, iar Hristos îl cheamă mai
aproape. Petru își mărturisește nevrednicia, iar Domnul îi încredințează o misiune.
Petru se vede păcătos, iar Hristos vede în el apostolul care poate deveni.
Dumnezeu nu ne privește numai așa cum suntem acum, ci și așa cum putem
deveni prin harul Lui. El cunoaște căderile noastre, dar vede și chipul care se poate
3
lumina prin pocăință. Nu minimalizează păcatul, însă nici nu îl lasă să aibă ultimul
cuvânt asupra omului.
„Nu te teme” este răspunsul lui Dumnezeu dat celui care se vede în adevăr și se
pocăiește. Frica lui Petru nu este înlăturată printr-o laudă ușoară, ci prin chemare:
„De acum înainte vei fi pescar de oameni.”
Până atunci, Petru scotea peștii din apă pentru ca ei să devină hrană și să moară.
De acum, va scoate oamenii din adâncul păcatului pentru a-i aduce la viață. Mreaja
Evangheliei nu prinde pentru moarte, ci adună pentru Împărăția lui Dumnezeu.
A fi „pescar de oameni” nu înseamnă a-i înșela, a-i constrânge sau a-i stăpâni.
Hristos nu îi tratează pe oameni ca pe niște lucruri. Apostolii îi vor chema prin cuvânt
și prin exemplul vieții, respectând libertatea fiecăruia, așa cum Domnul le-a
respectat-o pe a lor.
Mreaja Bisericii este cuvântul Evangheliei țesut cu iubire, adevăr, răbdare și
jertfă. Dacă lipsește adevărul, mreaja se rupe. Dacă lipsește iubirea, ea rănește în loc
să salveze. Dacă lipsește exemplul vieții, cuvintele rămân fără putere.
Chemarea adresată lui Petru și celor împreună cu el continuă în Biserică.
Apostolii au vestit Evanghelia, au întemeiat comunități și au lăsat slujirea lor
episcopilor și preoților. Prin propovăduirea lor, cuvântul lui Hristos a ajuns până la
marginile lumii.
Dar misiunea nu aparține numai clericilor. Fiecare creștin poate deveni, în locul în
care trăiește, un mărturisitor al Evangheliei. Nu tuturor li se cere să predice de la
amvon, dar tuturor li se cere să arate, prin viață și fapte, lumina lui Hristos.
Părintele devine pescar de oameni atunci când își crește copilul în credință, fără
asprime și fără fățărnicie. Omul simplu Îl vestește pe Hristos atunci când lucrează
cinstit, iartă, ajută și nu se rușinează să-și mărturisească nădejdea. Un cuvânt spus cu
blândețe unui om deznădăjduit poate trage un suflet din adâncul întunericului.
Minunea ne mai învață că pescuirea nu se face de unul singur. Când mreaja se
umple, Simon și cei împreună cu el fac semn celor din cealaltă corabie să vină și să-i
ajute. Rodul este atât de bogat, încât o singură corabie nu îl poate cuprinde.
Aceasta este o icoană a Bisericii. Lucrarea lui Dumnezeu nu este proprietatea unui
singur om. Avem nevoie unii de alții, iar darurile primite trebuie puse în slujba
tuturor. Preotul are nevoie de credincioși, părinții au nevoie de sprijinul comunității,
iar cel puternic este chemat să stea lângă cel slăbit.
Când cineva încearcă să păstreze întregul rod numai pentru sine, corabia riscă să
se scufunde. Când chemăm și cealaltă corabie, binecuvântarea este împărțită, iar
povara devine purtabilă.
Și în parohie suntem asemenea unor oameni aflați în aceeași corabie. Dacă o
4
familie trece prin necaz, nu este numai problema ei. Dacă un bătrân a rămas singur,
singurătatea lui ne privește și pe noi. Dacă un copil se îndepărtează, întreaga
comunitate este chemată să se roage și să-l ajute să găsească drumul.
Mrejele se țes din multe fire. Un singur fir, oricât de puternic, nu poate alcătui o
mreajă. Tot astfel, Biserica se întărește atunci când fiecare își pune darul în slujba
celorlalți: unul prin rugăciune, altul prin muncă, altul printr-un cuvânt bun, iar altul
prin ajutorul oferit celui lipsit.
Hristos nu a venit doar să umple corabia lui Petru cu pești, ci să o transforme în
loc al propovăduirii și al comuniunii. Corabia care fusese martora unei nopți fără rod
devine începutul unei lucrări care va aduna popoare întregi în Biserică.
Iubiți credincioși,
Evanghelia se încheie printr-un gest neașteptat: „Și trăgând corăbiile la țărm, au
lăsat totul și au mers după El.”
Tocmai primiseră cea mai bogată pescuire din viața lor. Corăbiile erau pline,
mrejele aproape se rupeau, iar înaintea lor se afla câștigul pentru care munciseră
întreaga noapte. Și totuși, în clipa în care au primit belșugul, pescarii au fost în stare
să-l lase.
Aceasta arată că minunea își împlinise rostul. Hristos nu le umpluse corăbiile
pentru a-i lega mai puternic de lucrurile materiale, ci pentru a-i ajuta să înțeleagă cine
este El. După ce L-au descoperit pe Dăruitor, darul nu a mai fost mai important decât
Cel care îl dăruise.
Petru, Iacob și Ioan nu disprețuiesc munca și nici darurile lui Dumnezeu. Ei
descoperă însă o chemare mai înaltă. Până atunci trăiseră pentru pescuire; de acum
înainte, întreaga lor viață va fi pusă în slujba Evangheliei.
Și noi suntem chemați să primim darurile fără să devenim robi ai lor. Casa,
pământul, munca, sănătatea și bunurile sunt binecuvântări, dar nu trebuie să ia locul
lui Dumnezeu. Când darul devine mai important decât Dăruitorul, ceea ce am primit
pentru folosul nostru se transformă într-un lanț.
Nu tuturor ni se cere să părăsim familia, casa și îndeletnicirea. Cei mai mulți Îl
urmăm pe Hristos rămânând în locul în care ne-a așezat viața. Îl urmăm muncind
cinstit, crescându-ne copiii, îngrijindu-i pe cei bătrâni, păstrând credința și făcând
binele care ne stă în putere.
Dar fiecăruia i se cere să lase ceva: păcatul care îl stăpânește, mândria care îl
desparte de ceilalți, o nedreptate din care câștigă sau o ură pe care o poartă de prea
multă vreme. Nu putem merge după Hristos și, în același timp, să ținem strâns ceea
ce ne desparte de El.
Evanghelia pescuirii minunate ne pune înainte trei momente ale vieții
5
duhovnicești: mrejele goale, ascultarea de cuvânt și urmarea lui Hristos.
Mrejele goale ne învață smerenia. Ele ne amintesc că puterile, experiența și
priceperea noastră au limite. Nu suntem stăpânii tuturor lucrurilor și nu putem
controla întreaga viață.
Ascultarea ne învață încrederea. „La cuvântul Tău voi arunca mreaja” este
răspunsul omului care nu înțelege totul, dar refuză să se închidă în propria experiență.
El lasă cuvântul lui Dumnezeu să-i arate o cale pe care singur nu ar fi văzut-o.
Urmarea lui Hristos ne învață dăruirea. Minunea nu se termină cu niște corăbii
pline, ci cu niște oameni care își schimbă viața. Adevăratul rod al întâlnirii cu
Dumnezeu nu este ceea ce adunăm, ci ceea ce devenim.
Poate că unii dintre noi au venit astăzi la biserică purtând în suflet mreje goale.
Poate că au muncit mult și nu au fost răsplătiți, s-au rugat și nu au primit răspunsul
așteptat, au iertat și au fost răniți din nou. Evanghelia nu ne cere să negăm oboseala.
Petru însuși o mărturisește: „Toată noaptea ne-am ostenit.”
Domnul ne cere însă să nu facem din nereușită ultimul cuvânt al vieții noastre. O
noapte fără rod nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Uneori trebuie să încercăm
din nou; alteori trebuie să schimbăm locul în care aruncăm mreaja; iar alteori trebuie
să acceptăm că rodul pe care ni-l pregătește Dumnezeu nu este cel pe care îl
așteptam.
Un om se poate ruga pentru vindecarea trupului și poate primi, împreună cu
tratamentul și sprijinul celor apropiați, puterea de a nu fi biruit sufletește de boală. Un
părinte se poate ruga pentru întoarcerea copilului și poate primi răbdarea de a-l iubi
fără să înceteze să-i arate adevărul. Dumnezeu nu răspunde întotdeauna schimbând
imediat împrejurările, dar lucrează în inima celui care se încredințează Lui.
Să nu socotim că orice nereușită este trimisă de Dumnezeu pentru a ne da o lecție.
Unele nereușite vin din greșelile noastre, altele din răutatea oamenilor, iar altele din
limitele firești ale vieții. Dumnezeu poate însă intra în toate acestea și poate scoate
din ele lumină, îndreptare și un început nou.
Corabia lui Petru ne amintește și de Biserică. Venim aici după nopți de osteneală,
uneori obosiți, tulburați sau dezamăgiți. Hristos Se urcă în corabie prin cuvântul
Evangheliei și prin Sfintele Taine, nu pentru a ne făgădui o viață lipsită de greutăți, ci
pentru a nu ne lăsa să navigăm singuri.
În Sfânta Liturghie, El ne hrănește cu Trupul și Sângele Său și ne trimite din nou
în largul vieții. După întâlnirea cu Hristos, ne întoarcem la familie, la muncă și la
încercările noastre, dar nu ne mai întoarcem singuri. Cuvântul Lui rămâne cu noi și
ne dă puterea de a arunca din nou mreaja.
Să plecăm astăzi păstrând în inimă răspunsul lui Petru: „La cuvântul Tău voi
6
arunca mreaja.” Să-l rostim când rugăciunea ni se pare uscată, când iertarea este grea
și când binele pare lipsit de rod.
La cuvântul Tău, Doamne, voi încerca din nou. La cuvântul Tău mă voi ridica. La
cuvântul Tău voi ierta. La cuvântul Tău voi ieși din apele puțin adânci ale unei vieți
trăite numai pentru mine și voi înainta spre adâncul credinței.
Doamne Iisuse Hristoase, intră și în corabia vieții noastre. Așază cuvântul Tău
peste oboseala, neliniștea și nereușitele noastre. Învață-ne să muncim fără mândrie, să
primim rodul cu mulțumire și să nu ne pierdem nădejdea atunci când mrejele rămân
goale.
Dă-ne smerenia lui Petru, ascultarea lui și curajul de a Te urma. Iar prin viața și
faptele noastre, fă-ne și pe noi lucrători ai Evangheliei, care nu rănesc și nu
constrâng, ci îi adună pe oameni în mreaja iubirii Tale, spre viață și mântuire. Amin.
7
