Cu bucurie și curiozitate, copiii parohiei noastre au pornit într-o minunată călătorie prin creația lui Dumnezeu, de la începuturile lumii până la frumusețea și armonia darurilor care ne înconjoară. La finalul catehezei, fiecare copil a desenat lucrul care i-a plăcut cel mai mult din creație și și-a motivat alegerea. Apoi, cei mici și-au exprimat dorința de a ocroti lumea încredințată nouă și au așternut pe hârtie câte o rugăciune de mulțumire adresată Creatorului pentru toate darurile Sale. A fost o întâlnire luminoasă, în care uimirea, bucuria și recunoștința copiilor s-au prefăcut într-un frumos imn adus lui Dumnezeu.
Creația – darul lui Dumnezeu în ochii copiilor
Există o vârstă la care lumea nu s-a obișnuit încă să fie lume. Soarele nu este doar un astru care răsare în fiecare dimineață, ci o lumină aprinsă de mâna lui Dumnezeu; cerul nu este numai depărtarea albastră de deasupra noastră, ci o fereastră deschisă către taina Creatorului; iar floarea, pasărea, izvorul și firul de iarbă păstrează încă ceva din prospețimea celei dintâi zile.
Aceasta este vârsta copilăriei, vremea în care omul știe să se mire înainte de a învăța să explice. Copilul nu trece nepăsător pe lângă frumusețea lumii. El se oprește, privește, întreabă și se bucură. În ochii lui, creația nu este încă o realitate consumată de obișnuință, ci o carte vie, ale cărei pagini se deschid necontenit înaintea inimii.
Pornind de la această curăție a privirii, copiii Parohiei Podeni au fost invitați, în cadrul unei noi întâlniri catehetice, să pornească într-o călătorie spre începuturile lumii. Nu a fost o călătorie măsurată în kilometri, ci una purtată pe aripile cuvântului biblic și ale imaginației, până în zorii creației, atunci când, la chemarea lui Dumnezeu, lumina a străpuns întunericul, apele s-au despărțit, pământul s-a împodobit cu verdeață, iar cerul s-a umplut de luminători și de păsări.
Cartea Facerii ne așază înainte o taină deopotrivă simplă și adâncă: lumea nu este rodul întâmplării, ci lucrarea iubirii și a înțelepciunii dumnezeiești. La începutul fiecărei făpturi se află cuvântul Creatorului: „Să fie!”. Iar la capătul fiecărei zile se aude mărturia Scripturii: „Și a văzut Dumnezeu că este bine”.
Dumnezeu nu creează dintr-o nevoie și nici pentru a-Și spori slava, căci El este deplinătatea vieții și a iubirii. Creează din bunătate, chemând la existență făpturi care să se bucure de lumina, frumusețea și purtarea Sa de grijă. De aceea, tot ceea ce există poartă în adâncul său urma unui gând dumnezeiesc. Lumina, apele, pământul, plantele, astrele, viețuitoarele și omul nu sunt simple piese ale unui univers rece, ci alcătuiesc împreună o armonie în care fiecare făptură își are locul și rostul său.
Pe parcursul catehezei, copiii au urmărit această minunată desfășurare a creației, de la lumina celei dintâi zile până la apariția omului, cununa întregii zidiri. Cu fiecare nouă imagine, lumea se lărgea înaintea lor asemenea unei grădini ale cărei porți se deschideau rând pe rând. Întrebările, răspunsurile și bucuria de pe chipurile lor au arătat că istorisirea biblică nu aparține numai unui început foarte îndepărtat, ci vorbește inimii omului din orice vreme.
Creația continuă să ne vorbească despre Creator. Psalmistul mărturisește: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Dumnezeu nu Se confundă cu lumea, dar lumea Îi poartă semnătura. Frumusețea ei nu ne oprește la cele văzute, ci ne ridică mintea spre Cel nevăzut, așa cum raza de lumină ne conduce cu gândul către soare.
Omul matur trece adesea grăbit pe lângă minunile pe care copilul le descoperă într-o clipă. Vedem răsăritul, dar nu ne mai oprim; auzim păsările, dar nu le mai ascultăm; primim pâinea, apa și roadele pământului, însă uităm să mulțumim. Obișnuința așază uneori un văl peste frumusețea darurilor lui Dumnezeu.
Copiii ne pot vindeca de această orbire a obișnuinței. Ei ne reamintesc că lumea trebuie nu doar folosită, ci și contemplată; nu doar cercetată, ci și iubită; nu doar primită, ci și mulțumită. În fața unui copil care se bucură de o floare, de un animal sau de albastrul cerului, adultul este chemat să-și recupereze propria uimire.
La sfârșitul călătoriei catehetice, copiii au primit îndemnul de a desena acel lucru din creație care le-a plăcut cel mai mult. Foile albe s-au umplut treptat de culoare și de viață. Fiecare desen a devenit o mică fereastră spre sufletul celui care îl realizase. Unii au ales luminătorii cerului, alții animalele, florile, copacii, apele sau alte daruri ale lumii văzute.
Mai important decât frumusețea desenelor a fost însă felul în care copiii și-au motivat alegerile. Ei nu au privit făpturile doar prin forma sau culoarea lor, ci au încercat să descopere rostul și bunătatea așezate de Dumnezeu în fiecare. Cuvintele lor simple au arătat că recunoștința începe atunci când omul înțelege că nimic din ceea ce îl înconjoară nu i se cuvine de la sine.
În acel moment, activitatea practică a depășit hotarele unui simplu exercițiu artistic. Desenul a devenit mărturisire, iar culoarea s-a prefăcut într-un limbaj al bucuriei. Prin mâinile copiilor, o parte din frumusețea creației s-a întors către Dumnezeu sub forma mulțumirii.
Creația nu ne-a fost dăruită pentru a o stăpâni cu lăcomie, ci pentru a o lucra și a o păzi cu responsabilitate. Dumnezeu l-a așezat pe om în mijlocul lumii nu ca pe un tiran, ci ca pe un slujitor înțelept, chemat să primească darurile, să le îngrijească și să le ofere mai departe.
Atunci când rănește natura din nepăsare sau din dorința unui câștig fără măsură, omul uită că pământul nu este proprietatea sa absolută. El este un dar primit pentru o vreme și o moștenire care trebuie lăsată celor ce vor veni după noi. A ocroti creația nu înseamnă a o transforma într-un dumnezeu, ci a respecta lucrarea lui Dumnezeu și a folosi cu înțelepciune ceea ce El ne-a încredințat.
Copiii și-au exprimat dorința de a avea grijă de lumea creată: să nu distrugă, să nu risipească, să păstreze curățenia și să ocrotească viețuitoarele și frumusețea naturii. Aceste făgăduințe, rostite cu simplitate, sunt semințe care trebuie îngrijite. Din ele poate crește omul responsabil de mâine, care va ști că iubirea față de Dumnezeu se arată și prin grija față de darurile Sale.
Poate că un copil nu poate opri marile răni ale lumii, însă poate ocroti floarea din apropierea casei, poate pune apă unei păsări însetate, poate evita risipa și poate păstra curat locul în care trăiește. Înainte de a deveni o problemă a întregii omeniri, grija pentru creație se învață prin gesturi mici, repetate cu dragoste.
Ultima parte a întâlnirii a fost cea mai delicată. Copiii au fost invitați să scrie câte o rugăciune de mulțumire Creatorului pentru darurile primite. După ce priviseră, ascultaseră, răspunseseră și desenaseră, ei trebuiau acum să transforme totul în rugăciune.
Cuvintele lor nu au fost căutate în cărți și nici împodobite cu expresii elaborate. Au izvorât din inimă, purtând acea sinceritate pe care numai copilăria o poate păstra neumbrită. În ele, mulțumirea pentru soare, apă, animale, flori și oameni s-a întâlnit cu bucuria de a trăi într-o lume atât de bogată în daruri.
Poate că tocmai aici s-a descoperit sensul cel mai adânc al catehezei. Cunoașterea creației nu se împlinește în acumularea unor informații, ci în recunoașterea Creatorului și în mulțumirea adusă Lui. Omul începe să înțeleagă cu adevărat lumea atunci când, privind-o, simte nevoia să spună: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate!”.
Astfel, călătoria copiilor prin creație nu s-a încheiat la ultima imagine și nici la ultimul desen. Ea s-a înălțat în rugăciune. Ceea ce Dumnezeu a coborât spre om sub forma darului s-a întors către El sub forma recunoștinței.
Într-o lume care îi învață adesea pe copii să consume înainte de a contempla și să ceară înainte de a mulțumi, Biserica este chemată să le păstreze vie puterea de a se minuna. Să-i învețe că lumea nu este o pradă, ci un dar; că făpturile nu sunt lipsite de rost, ci poartă în ele înțelepciunea Creatorului; că omul nu este stăpânul absolut al pământului, ci păzitorul și preotul creației.
Privindu-i pe copii desenând și scriindu-și rugăciunile, am înțeles încă o dată că ei nu sunt numai cei pe care noi trebuie să-i învățăm. Uneori, Dumnezeu ne vorbește prin ochii lor limpezi și ne cheamă să redescoperim ceea ce graba și obișnuința ne-au făcut să uităm.
Când copiii citesc Cartea creației, fiecare făptură devine o literă, fiecare frumusețe – un cuvânt, iar lumea întreagă se preface într-un imn. Iar când, la capătul acestei lecturi, mâinile lor mici scriu o rugăciune de mulțumire, parcă însăși creația își adună glasurile și se întoarce, prin inima omului, către Creatorul ei.
Pr. Gherman Costică
