Hristos trece marea pentru un singur suflet

24. Vindecarea demonizatului din ținutul     Gherghesenilor

Iubiți credincioși și credincioase,

Mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit și astăzi să fim prezenți în sfânta Biserică, să auzim glasul Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul Evangheliei ce izvorăște din însuși izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ce strălucește ca roua dimineții în bătaia soarelui care răcorește pământul.

Să deschidem, așadar, inimile noastre, să-I facem loc Împăratului nostru ceresc, să lumineze în întunericul nostru și să așeze mărgăritarele vieții veșnice, să ne deschidă ochii cei tainici ai sufletelor noastre spre a pricepe și a ne deprinde să umblăm în căile Domnului. Cât de minunat este să trăim această frântură de veșnicie în casa Domnului adăpându-ne din acest filon de aur nesecat al Evangheliei.

Pentru cei înțelepți, aceasta este lungimea zilelor petrecute în grădina raiului unde ne-a așezat Dumnezeu pe fiecare dintre noi spre a lucra talantul primit, ca mulțumire pentru darurile Sale, timpul petrecut împreună cu El.

Să înțelegem bine ce este viața noastră, acest segment de timp care e cât o picătură de praf în univers, să nu ne lăsăm înșelați de duhul lumii acesteia care ne învăluie cu frumusețile cele trecătoare, efemere, și ne îndepărtează de la adevărata misiune pe care o avem de îndeplinit fiecare dintre noi spre a intra cu adevărat în bucuria cea veșnică.

Ați participat cu toții, cred, la Botezul unui prunc și ați fost atenți la cuvintele pe care le rostește preotul când miruiește pruncul, la ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini, picioare („Pecetea darului Sfântului Duh”). După miruire, preotul mai rostește o rugăciune scurtă, zicând: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai luminat pe cel botezat cu lumina Ta cea dumnezeiască și ai dăruit lui pecetea darului Sfântului Tău Duh...” după care urmează o rugăciune: „ca să umble întru luminarea feței Tale și să sporească în tot lucrul bineplăcut Ție”

Acesta este echivalentul liturgic al expresiei „să umble în căile Tale” — adică să trăiască viața cea nouă, luminată de har, urmând poruncile lui Dumnezeu.

Fericiți sunteți voi azi pentru clipa aceasta pe care o petreceți în casa Domnului și primiți mireasma plăcută ce se revarsă din cuvântul Evangheliei de astăzi.

Iubiți credincioși, Evanghelia de astăzi ne poartă pașii spre un ținut străin — ținutul Gherghesenilor. Un loc de hotar, între curat și necurat, între lumină și întuneric, între lumea oamenilor și lumea celor izgoniți. Acolo, departe de cetate, în singurătatea mormintelor, trăia un om fără chip omenesc, un suflet sfâșiat de puterile întunericului. Nimeni nu mai putea trece pe acolo; lanțurile cu care fusese legat se sfărâmau, dar lanțurile cele dinlăuntru îl țineau robit cu și mai multă putere.

Și iată că Hristos trece marea pentru un singur om. Nu pentru mulțimi, nu pentru slăvi și laude, ci pentru acel suflet rătăcit, pierdut printre pietrele mormintelor. El, Păstorul cel bun, lasă cele nouăzeci și nouă de oi și merge să caute pe cea pierdută. Ce mare taină a iubirii dumnezeiești — că niciun om nu este prea departe, prea murdar, prea pierdut ca Hristos să nu vină să-l ridice!

Ținutul acela, fraților, nu este doar o localitate din vechime. Este inima omului când se depărtează de Dumnezeu. Este pământul nelucrat al sufletului care a uitat rugăciunea, care și-a pierdut pacea, care trăiește printre „morminte” — adică printre gândurile moarte, patimile, amintirile dureroase. Și în acel întuneric, în acel frig, vine Hristos — lumina cea adevărată — să cheme din nou la viață.

Omul demonizat nu mai era stăpân pe sine. Nu el vorbea, ci duhul cel străin dinlăuntrul lui. Dar în clipa în care vede pe Hristos, aleargă și cade la picioarele Lui. Este prima mișcare a vindecării: să recunoști lumina, chiar și din adâncul întunericului tău. Poate nu mai știi să te rogi, poate nu mai ai putere să zici „Doamne, miluiește-mă”, dar dacă inima ta mai tresare o clipă la vederea lui Hristos, deja începe tămăduirea.

Iar Hristos nu întreabă, nu mustră, nu pedepsește — ci poruncește duhului celui necurat să iasă din om. Așa lucrează Domnul: cu blândețe și putere, cu milă și lumină. El nu Se luptă cu omul, ci luptă pentru om. Nu ceartă rana, ci o vindecă.

Și când duhurile ies, ele cer voie să intre în turma de porci — o imagine a dorințelor necurate, a patimilor care, odată dezrădăcinate, se prăbușesc singure în adâncul mării. Astfel se arată că omul nu este făcut pentru întuneric, ci pentru lumină; nu pentru robie, ci pentru libertate; nu pentru morminte, ci pentru viață.

Dar, iubiți credincioși, Evanghelia nu se oprește aici. După minunea cea mare, locuitorii ținutului vin la Hristos, văd pe cel vindecat „șezând la picioarele Lui, îmbrăcat și întreg la minte” — și, în loc să se bucure, se înfricoșează. Îl roagă pe Hristos să plece din hotarele lor. Ce taină dureroasă! Când harul se arată, omul nepregătit se teme, fiindcă lumina dezvăluie întunericul din el.

Așa suntem și noi uneori: ne obișnuim cu lanțurile, cu tăcerea mormintelor, cu patimile și ne temem de libertatea pe care o aduce Hristos. Îi spunem și noi, fără cuvinte: „Pleacă de la noi, Doamne, că prea ne tulburi liniștea”. Dar liniștea fără Hristos nu este pace, fraților, ci amorțire.

Iubiți credincioși, când auzim de omul demonizat, poate gândul nostru se duce departe, la o poveste din vechime. Și totuși, acea icoană ne arată tainic pe fiecare dintre noi. Fiecare om poartă în sine un loc al Gherghesenilor — un colț al inimii unde lumina nu mai ajunge, unde am îngropat o durere, o patimă, o neiertare, o teamă. Și acolo, în acel loc al mormintelor, răsună glasul lui Hristos care vine și întreabă: „Cum te cheamă?”

Este o întrebare pe care Domnul o pune nu pentru El, ci pentru om. Ca să-și aducă aminte cine este, ca să se vadă pe sine, ca să-și recunoască rana. „Legiune” — răspunde omul, adică „nu mai sunt eu, ci mulțime de glasuri străine, de gânduri, de patimi, de frici”. Câți oameni astăzi nu sunt și ei o legiune de neliniști, de griji, de dorințe amestecate și de întrebări fără răspuns?

Dar Hristos nu Se teme de această mulțime. El intră în inimă chiar acolo unde e cea mai mare confuzie și, cu o singură privire, aduce pacea. Căci nimic nu e mai tare decât iubirea Lui. Nu există noapte pe care El să n-o poată lumina.

Sufletul omenesc, când se depărtează de Dumnezeu, devine asemenea acelor morminte: tăcut, rece și pustiu. Trăim în lume, dar nu mai trăim în lumină. Ne îngropăm în lucruri, în grijile vieții, în ecrane, în zgomote. Și totuși, chiar în acel pustiu, vine Hristos. El nu așteaptă să ne facem buni ca să vină, ci vine ca să ne facă vii.

Cât de mare este puterea milostivirii! Pentru un singur om, Hristos trece marea. Pentru un singur suflet, El vine până la marginile pământului. Așa face și azi: trece marea necredinței noastre, valurile păcatelor, și ajunge pe țărmul sufletului nostru, adesea obosit și uitat de lume, și ne spune blând: „Ridică-te, și tu ești al Meu.”

Dar nu e de ajuns să fim vindecați. Trebuie, precum acel om, să rămânem la picioarele lui Hristos. Căci vindecarea nu e doar eliberare de rău, ci și redobândire a comuniunii. „Șezând la picioarele Lui, îmbrăcat și întreg la minte” — iată icoana omului care s-a împăcat cu Dumnezeu. Omul care a primit din nou haina luminii, haina Botezului.

Acel om ar fi vrut să meargă cu Iisus, dar Domnul îi spune: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.” Cu alte cuvinte: fii mărturisitor, nu fugar. Căci cel ce a fost vindecat devine vestitor. Cel ce a simțit harul devine izvor de har pentru alții.

Și așa se încheie Evanghelia: omul cel care trăia între morminte devine vestitor al vieții. Acesta este adevăratul miracol — nu doar că a fost izbăvit de duhuri rele, ci că a primit o nouă chemare: aceea de a lumina lumea prin mărturia lui.

Iubiți credincioși, Evanghelia de astăzi nu vorbește doar despre un om dintr-un ținut îndepărtat, ci despre fiecare dintre noi. Fiecare poartă în sine o rană, o neliniște, o patimă care-l ține legat de mormintele trecutului. Poate că nu e o patimă văzută, ci una tăinuită: o mânie nerostită, o durere neiertată, o frică de a nu fi iubit, o lipsă de pace.

Fiecare dintre noi, într-un anume fel, a fost acel om care „locuia între morminte” — adică între gânduri moarte și amintiri care nu mai dau viață. Și totuși, vestea cea bună este că Hristos nu Se teme de locurile întunecate ale sufletului nostru. El vine tocmai acolo unde nu mai vine nimeni. El nu Se oprește la țărm, ci pășește în pustia noastră, ca să ne ridice.

Să nu ne temem, așadar, să-L lăsăm să intre. Căci uneori, de rușine sau de oboseală, noi închidem inima și ne ascundem, ca Adam în grădină. Dar Hristos vine nu să ne certe, ci să ne vindece. Nu să ne amintească de greșeli, ci să ne redea demnitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Dar, fraților, vindecarea cere curaj. Căci nu poți fi tămăduit dacă ții ascunsă rana. Nu poți primi lumină dacă ții fereastra închisă. De aceea, Biserica ne dă Taina Spovedaniei — acel moment sfânt când omul iese din morminte și se așază la picioarele lui Hristos, mărturisindu-și povara. Nu ca un vinovat în fața unui judecător, ci ca un fiu în brațele Tatălui.

Acolo începe adevărata eliberare: când lacrima se unește cu iertarea, când omul se ridică din prăbușire și simte din nou suflarea Duhului Sfânt în el. Și dacă la Botez s-a spus „ca să umble întru luminarea feței Tale, Doamne”, aceasta este chemarea pe care trebuie să o trăim zilnic.

A umbla întru luminarea feței Domnului înseamnă a trăi cu gândul mereu la El, a face totul cu conștiința prezenței Lui. Înseamnă ca și la lucru, și acasă, și pe drum, și în necaz, și în bucurie, să păstrăm acea pace lăuntrică ce vine din credință.

Demonii din ținutul Gherghesenilor fug de lumina lui Hristos. Tot așa și patimile noastre fug când se aprinde în noi rugăciunea, când se înmoaie inima, când se naște dorul de Dumnezeu. Acolo unde este rugăciune curată, duhul rău nu are loc. Acolo unde este iubire, nu mai este întuneric. Acolo unde este milostenie, nu mai este lanț, ci libertate.

De aceea, nu e nevoie să trecem mări și țări ca să-L găsim pe Hristos. El vine la noi în fiecare Liturghie, în fiecare rugăciune spusă cu inimă curată, în fiecare lacrimă de pocăință. Vine discret, blând, fără zgomot — dar plin de putere, aducând liniște acolo unde era tulburare și pace acolo unde era frică.

Să nu fim, iubiților, asemenea gherghesenilor care L-au rugat pe Hristos să plece din hotarele lor. Să-L rugăm mai degrabă să rămână cu noi, să locuiască în inimile noastre, să lumineze casele noastre, să vindece tăcerile și oboselile noastre.

Și dacă vom face aceasta, vom vedea că și în viața noastră se va împlini aceeași minune: că sufletul care odinioară era gol și rătăcit se va așeza la picioarele Domnului, îmbrăcat cu haina luminii și întreg la minte.

Povestioară din Pateric – despre fratele care se lupta cu mânia

Se povestește că într-o mănăstire din pustiul Nitriei trăia un frate care se lupta de ani de zile cu duhul mâniei. Orice i se spunea, se tulbura; orice încercare de vorbă bună, o întorcea în aprindere. Ajunsese să nu mai poată rămâne în obște, căci pace nu avea nici în el, nici cu frații.

Atunci a mers la un bătrân vestit pentru blândețea sa și i-a spus: — Avvo, pierd nădejdea! De câte ori mă mânii, mă pocăiesc; și iarăși, după puțin timp, iarăși cad. Bătrânul l-a privit cu dragoste și i-a zis: — Frate, nu te mira că duhul mâniei nu pleacă de la tine, dacă tu te lupți singur cu el. Cheamă pe Hristos să Se lupte în tine! Când te aprinzi, nu răspunde, ci roagă-te încet în inima ta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, robul Tău!” Nu cu vorbe, ci cu suspinul inimii. Fă așa nu o dată, ci de fiecare dată.

Fratele s-a dus și a început să facă așa. La început, duhul mâniei striga în el, îl rupea, îl ardea. Dar el, cu ochii înlăcrimați, rostea în gând rugăciunea. Timp de multe luni a trăit ca într-o luptă nevăzută. Într-o zi însă, pe când se ruga, a simțit cum dintr-odată inima i s-a făcut ușoară și în locul focului dinlăuntru s-a așezat o pace blândă, lină, ca roua dimineții.

A venit atunci la bătrân și i-a zis: — Avvo, nu mai pot să mă mânii! Iar bătrânul i-a răspuns zâmbind: — Acum Hristos locuiește în inima ta. Unde este El, duhul cel rău nu mai are loc.

Și din ziua aceea fratele acela a fost chip de blândețe și de lumină pentru toți cei din mănăstire.

Iubiți credincioși, așa este și cu noi. Fiecare dintre noi are o patimă care ne leagă, un glas care ne tulbură, un duh care ne răpește pacea. Dar dacă, asemenea fratelui din Pateric, vom începe să chemăm neîncetat numele Domnului, atunci Hristos Se va coborî în inima noastră și o va umple de lumină.

El nu izgonește doar duhurile întunericului, ci aduce pacea cea adevărată — pacea pe care lumea nu o poate da. Și atunci se împlinește în noi ceea ce am auzit la Botez: „Ca să umble întru luminarea feței Tale și să sporească în tot lucrul bineplăcut Ție.”

Căci cel ce a fost vindecat de Hristos nu mai este același. El devine mărturisitor al luminii. Așa să fim și noi, fiecare în ținutul inimii sale — să-L chemăm, să-L lăsăm să intre și El va face din pustiul nostru grădină a raiului.

Iar dacă, în drumul vieții, valurile ne vor mai purta prin ținuturile întunecate ale inimii, să nu uităm: pe fiecare țărm ne așteaptă Hristos. Să-L lăsăm să Se apropie și El va face din întunericul nostru lumină, din frică — pace și din noi — fii ai Împărăției Sale. Amin!

Pr. Gherman Costică