Inimă de rugăciune și mâini de milostenie – Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva

22. Predică la prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva

Iubiți credincioși,

Astăzi, Biserica ne cheamă să o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, mult iubită de poporul nostru și cunoscută drept ocrotitoarea Moldovei. În jurul raclei sale de la Iași se adună, an de an, oameni veniți de pretutindeni: bătrâni și tineri, bolnavi și sănătoși, oameni apăsați de necazuri, dar și suflete recunoscătoare pentru binefacerile primite.

Ei nu vin numai să se apropie de sfintele ei moaște. Vin să-și aducă înaintea lui Dumnezeu lacrimile, speranțele și rugăciunile. Vin pentru că simt că sfințenia nu este o poveste îndepărtată, ci o lucrare vie a harului dumnezeiesc.

Praznicul de astăzi ne amintește că sfințenia nu este rezervată numai câtorva oameni aleși și nici nu aparține doar vremurilor trecute. Fiecare creștin este chemat să înainteze pe drumul sfințeniei, acolo unde trăiește: în familie, la locul de muncă, în suferință, în slujirea aproapelui și în încercările fiecărei zile.

Nu toți suntem chemați să părăsim lumea și să trăim în pustie, așa cum a făcut Sfânta Parascheva. Dar toți suntem chemați să părăsim răutatea, egoismul, nepăsarea și păcatul. Nu toți putem săvârși fapte mari, dar fiecare poate rosti un cuvânt bun, poate ierta, poate ajuta un om aflat în nevoie și poate aduce puțină lumină în viața celui de lângă el.

Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în localitatea Epivata, într-o familie creștină. Încă din copilărie a cunoscut iubirea lui Dumnezeu și a deprins rugăciunea. Într-o zi, aflându-se în biserică, a auzit cuvântul Mântuitorului:

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Acest cuvânt nu a trecut pe lângă ea ca un sunet oarecare. A pătruns în inima ei și a început să rodească. La ieșirea din biserică, văzând o fată săracă, Parascheva i-a dăruit hainele sale cele bune și le-a luat pe cele sărăcăcioase ale acesteia.

Pentru lume, gestul putea părea neînsemnat. Pentru Dumnezeu însă, el arăta o inimă care începuse să înțeleagă Evanghelia. Sfânta nu s-a mulțumit să asculte cuvântul Domnului, ci l-a prefăcut în faptă.

Aceasta este una dintre cele mai importante învățături ale praznicului: credința adevărată nu rămâne numai pe buze. Ea coboară în inimă și se arată prin felul în care ne purtăm cu oamenii.

Putem rosti multe rugăciuni, dar dacă trecem nepăsători pe lângă cel flămând, bolnav sau întristat, nu am înțeles încă deplin cuvântul lui Hristos. Putem vorbi frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu știm să iertăm, să ne smerim și să întindem o mână celui căzut, cuvintele noastre rămân fără rod.

Sfânta Parascheva a unit în viața ei rugăciunea cu milostenia. A avut o inimă care Îl căuta pe Dumnezeu și mâini care se deschideau către aproapele. Nu a ales între rugăciune și faptă, ci le-a unit. Rugăciunea i-a luminat faptele, iar milostenia i-a făcut rugăciunea vie.

În Evanghelie întâlnim două surori, Marta și Maria. Marta Îl slujea pe Domnul, iar Maria stătea la picioarele Lui și Îi asculta cuvântul. Amândouă Îl iubeau, dar fiecare își arăta iubirea în alt fel. Una prin osteneală, cealaltă prin ascultare.

Viața creștină are nevoie de amândouă. Avem nevoie de liniștea Mariei, ca să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dar și de mâinile Martei, ca să slujim celor din jur. Rugăciunea fără iubire lucrătoare riscă să rămână neroditoare, iar fapta fără rugăciune se poate transforma în oboseală, nemulțumire și tulburare.

Sfânta Parascheva a avut inima Mariei și mâinile Martei. A știut să stea înaintea lui Dumnezeu, dar și să se aplece asupra omului sărac. A știut să tacă și să se roage, dar și să dăruiască. Din această unire a rugăciunii cu milostenia s-a născut frumusețea vieții sale.

Viața ei ne întreabă și pe noi: ce facem cu Evanghelia pe care o auzim? Rămâne numai un cuvânt frumos sau se transformă într-o faptă? Ne schimbă felul de a vorbi, de a judeca și de a ne purta cu oamenii? Ne face mai răbdători în familie, mai milostivi cu cel sărac și mai atenți la durerea aproapelui?

Sfinții nu sunt numai chipuri zugrăvite în icoane. Ei sunt oameni în care Evanghelia a devenit viață. Privindu-i, înțelegem ce poate face harul lui Dumnezeu într-un suflet care răspunde cu sinceritate chemării Sale.

După acest început, Sfânta Parascheva a simțit tot mai puternic chemarea de a-I dărui lui Hristos întreaga sa viață. După moartea părinților, și-a împărțit partea de avere celor săraci și a părăsit casa părintească. Nu a plecat din dispreț față de lume, ci din dorința de a-L căuta pe Dumnezeu cu o inimă neîmpărțită.

A mers mai întâi la Constantinopol, apoi în ținuturile Răsăritului și, în cele din urmă, în pustiul Iordanului. Acolo a trăit în post, rugăciune și priveghere, departe de laudele oamenilor. Nu a căutat să fie cunoscută și nici nu și-a dorit vreo slavă pământească. A ales să rămână ascunsă înaintea lumii, pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu.

Pustiul în care a trăit nu era însă un loc lipsit de viață. Pentru omul care Îl caută sincer pe Dumnezeu, tăcerea devine rugăciune, singurătatea se umple de prezența lui Hristos, iar lipsurile se preschimbă în libertate sufletească. Cuvioasa Parascheva a renunțat la cele trecătoare pentru a dobândi comoara care nu se pierde.

Viața ei ne pune înainte o întrebare: de câte lucruri ne-am legat inima? De câte ori ne pierdem pacea pentru bunuri care astăzi sunt ale noastre, iar mâine pot ajunge în mâinile altora? Ne tulburăm pentru bani, pentru haine, pentru pământ, pentru întâietate sau pentru o vorbă care ne-a rănit. Adunăm lucruri, dar uneori ne risipim sufletul.

Sfânta Parascheva ne învață că adevărata bogăție nu este ceea ce strângem, ci ceea ce dăruim. Tot ceea ce păstrăm numai pentru noi rămâne pe pământ. Tot ceea ce oferim din iubire se așază înaintea lui Dumnezeu și devine comoară pentru veșnicie.

Nu ni se cere tuturor să renunțăm la casă și la bunurile noastre. Ni se cere însă să nu devenim robi ai lor. Să folosim ceea ce avem cu mulțumire și să nu uităm că lângă noi se poate afla un om căruia îi lipsește pâinea, îmbrăcămintea, medicamentul sau, uneori, numai un cuvânt de mângâiere.

Milostenia nu începe atunci când avem foarte mult, ci atunci când învățăm să împărțim puținul nostru. Nu valoarea darului îl face mare înaintea lui Dumnezeu, ci iubirea cu care este oferit. O pâine împărțită, o masă caldă, o vizită la un bolnav, un ajutor dat în taină sau un cuvânt rostit la vreme pot deveni adevărate fapte de sfințenie.

După o vreme petrecută în pustie, Sfânta Parascheva a primit înștiințare să se întoarcă în ținutul în care se născuse. S-a supus voii lui Dumnezeu și s-a întors aproape de locurile natale. Acolo și-a petrecut ultimii ani în smerenie și rugăciune, fără ca oamenii să cunoască măsura vieții sale duhovnicești.

A trecut la Domnul departe de slava lumii și a fost înmormântată ca o străină. Dumnezeu însă a rânduit ca sfintele sale moaște să fie descoperite și cinstite. Cea care fugise de lauda oamenilor avea să devină cunoscută de popoare întregi. Cea care își ascunsese nevoința avea să fie așezată de Dumnezeu înaintea lumii ca pildă de curăție, smerenie și milostenie.

Sfintele sale moaște au trecut prin mai multe cetăți, iar în anul 1641 au fost aduse la Iași. De atunci, Sfânta Parascheva a devenit pentru poporul Moldovei o ocrotitoare iubită și o grabnică mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu.

Cinstind sfintele ei moaște, noi nu cinstim materia despărțită de Dumnezeu și nici nu atribuim sfinților puterea care Îi aparține numai Lui. Îl slăvim pe Dumnezeu, Cel care a lucrat în viața Sfintei Parascheva și a sfințit întreaga ei ființă.

Trupul omului nu este o haină fără însemnătate, care se aruncă după moarte. El a fost creat de Dumnezeu, a primit pecetea Sfântului Botez și este chemat la înviere. Sfântul Apostol Pavel ne spune că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt. De aceea, Biserica cinstește moaștele sfinților ca mărturie că harul lui Dumnezeu poate cuprinde și poate sfinți omul întreg: suflet și trup.

Când ne apropiem de racla Sfintei Parascheva, nu ne oprim la ea ca la capătul rugăciunii noastre. Prin mijlocirea ei, ne îndreptăm către Hristos, singurul Izvor al harului, al vindecării și al mântuirii.

Sfinții nu Îl înlocuiesc pe Dumnezeu. Ei sunt prietenii Lui și mărturiile vii ale lucrării Sale. Așa cum îi cerem unui om apropiat să se roage pentru noi, tot astfel le cerem sfinților, care sunt vii în Hristos, să unească rugăciunea lor cu rugăciunea noastră.

Sfânta Parascheva nu vindecă printr-o putere proprie și nu împlinește dorințele oamenilor în afara voii lui Dumnezeu. Ea se roagă împreună cu noi și pentru noi. Dumnezeu este Cel care ascultă, vindecă, întărește și mântuiește.

De aceea, apropierea de sfintele sale moaște nu trebuie să fie un gest făcut din curiozitate sau din obișnuință. Nu este suficient să ajungem la raclă, să ne închinăm și apoi să ne întoarcem la aceeași viață, cu aceleași răutăți și aceleași neiertări.

Adevăratul pelerinaj continuă după ce am plecat de lângă raclă. El continuă în casa noastră, în felul în care vorbim cu cei apropiați, în puterea de a ierta, în grija față de cel bolnav și în milostenia făcută celui lipsit. Dacă am venit la Sfânta Parascheva, dar nu am devenit mai buni, înseamnă că am făcut un drum cu picioarele, însă inima noastră a rămas pe loc.

Sfânta ne cheamă să plecăm de la întâlnirea cu ea mai aproape de Hristos. Să ne întoarcem cu mai multă pace, cu mai puțină judecată, cu hotărârea de a ne ruga și cu dorința de a ajuta. Acestea sunt darurile pe care trebuie să le aducă în suflet cinstirea adevărată a sfinților.

Iubiți credincioși,

Poate că, ascultând despre nevoințele Sfintei Parascheva, ni se pare că viața ei este prea înaltă și prea îndepărtată de puterile noastre. Ea a părăsit averea, a trăit în pustie, a postit și s-a rugat neîncetat. Noi avem familii, copii, gospodării, serviciu, boli și nenumărate griji. Cum am putea să-i urmăm?

Nu ni se cere să copiem întocmai felul ei de viață, ci să deprindem duhul în care a trăit. Pustiul nostru poate fi câteva clipe de liniște înaintea icoanei. Postirea noastră poate începe prin înfrânarea de la o vorbă rea. Milostenia noastră poate fi pâinea împărțită cu un om lipsit. Lepădarea noastră de sine poate însemna să renunțăm la mândrie și să facem primul pas către împăcare.

Sfințenia începe adesea prin lucruri care nu atrag privirile oamenilor: printr-o rugăciune rostită dimineața, prin răbdarea față de un om dificil, prin grija pentru un părinte bătrân, prin creșterea copiilor în credință, printr-o nedreptate pe care alegem să nu o răzbunăm și prin binele făcut fără să așteptăm mulțumire.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.”

Nimeni nu se mântuiește trăind numai pentru sine. Suntem chemați să observăm durerea celui de lângă noi și să nu trecem nepăsători. Nu putem lua în întregime crucea altuia, dar putem așeza umărul nostru sub povara lui. Uneori, o povară care pare de nesuportat devine mai ușoară numai pentru că cineva rămâne alături.

A purta sarcina altuia înseamnă să-l ascultăm fără să-l judecăm, să-l sprijinim când slăbește și să ne rugăm pentru el când nu-l mai putem ajuta în alt fel. Înseamnă să nu-l părăsim pe cel bolnav, să nu-l uităm pe cel singur și să nu-l umilim pe cel sărac.

Sfânta Parascheva a înțeles această iubire încă din copilărie. Când și-a dăruit haina, nu a oferit numai un obiect, ci a văzut omul ascuns sub sărăcie. Aceasta este privirea sfinților: acolo unde noi vedem o povară, ei văd un frate; acolo unde noi vedem un străin, ei recunosc chipul lui Dumnezeu.

Dar pentru a putea sluji fără să ne pierdem pacea, avem nevoie de rugăciune. De aceea trebuie să păstrăm împreună inima Mariei și mâinile Martei: să stăm la picioarele Domnului, ascultându-I cuvântul, iar apoi să ne ridicăm și să slujim.

În fiecare zi avem nevoie de câteva clipe în care să închidem ușa zgomotului și să-I facem loc lui Dumnezeu. Să-I spunem necazul nostru, să-I mulțumim pentru binefaceri și să-I cerem lumină. Din această întâlnire se naște puterea de a ne purta crucea și de a-i ajuta pe ceilalți.

Dacă nu ne rugăm, faptele noastre se pot umple de neliniște și de nemulțumire. Dacă ne rugăm, dar nu iubim și nu ajutăm, rugăciunea noastră nu și-a arătat încă roadele. Rugăciunea adevărată ne apropie de Dumnezeu, iar apropierea de Dumnezeu ne face mai atenți la oameni.

Să nu ne întrebăm numai ce poate face Sfânta Parascheva pentru noi. Să ne întrebăm și ce dorește Dumnezeu să schimbe în noi prin întâlnirea cu ea.

Poate ne cheamă să ne împăcăm cu cineva. Poate ne amintește de un bolnav pe care nu l-am mai cercetat. Poate ne îndeamnă să ajutăm o familie lipsită sau să ne întoarcem la rugăciune. Poate ne cere să lăsăm o patimă, o răutate ori o judecată pe care o purtăm de prea mult timp în suflet.

Este firesc să venim la Sfânta Parascheva cu cererile noastre. Unul cere sănătate, altul pace în familie, altul ajutor pentru copii, iar altul izbăvire dintr-un necaz. Dar, împreună cu toate acestea, să cerem darul cel mai de preț: o inimă curată, care să-L iubească pe Dumnezeu și să nu rămână nepăsătoare față de oameni.

Să nu cerem numai să ni se ușureze crucea, ci și puterea de a o purta. Să nu cerem numai îndepărtarea necazului, ci și înțelepciunea de a nu ne pierde credința în mijlocul lui. Să nu cerem numai vindecarea trupului, ci și vindecarea sufletului de mânie, invidie, mândrie și neiertare.

Praznicul de astăzi ne arată că o viață dăruită lui Dumnezeu nu se pierde. Sfânta Parascheva a părăsit bogăția lumii, dar a dobândit bogăția harului. A fugit de slava oamenilor, iar Dumnezeu a făcut-o cunoscută și iubită. A trăit ascunsă, dar lumina vieții ei străbate veacurile. Nu și-a păstrat nimic pentru sine, iar acum mângâie, prin rugăciunile ei, nenumărate suflete.

Aceasta este taina Evangheliei: ceea ce dăruim din iubire nu se pierde. Pâinea împărțită se face binecuvântare. Lacrima vărsată în rugăciune se face lumină. Iertarea oferită se face pace. Viața încredințată lui Hristos se deschide către veșnicie.

Să plecăm, așadar, de la această sărbătoare cu hotărârea de a păstra în noi inima Mariei și mâinile Martei: inimă de rugăciune și mâini de milostenie. Să-L ascultăm pe Hristos și să-I slujim în oamenii pe care îi așază înaintea noastră.

Să o rugăm pe Sfânta Cuvioasă Parascheva să ne fie mijlocitoare și călăuzitoare, să ocrotească familiile noastre, să întărească pe cei bolnavi, să mângâie pe cei întristați, să lumineze pe cei rătăciți și să ne ajute să rămânem statornici în credință.

Iar noi să nu o cinstim numai prin cuvinte și lumânări, ci printr-o viață mai curată, prin rugăciune, prin împăcare și prin milostenie. Aceasta este floarea cea mai frumoasă pe care o putem așeza înaintea sfintei sale racle.

Sfântă Cuvioasă Parascheva, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ca să ne dăruiască pace sufletelor, întărire în încercări și bucuria de a trăi în iubirea Lui.Amin.
 

Pr. Gherman Costică