„Iubiți pe vrăjmașii voștri” – Predică despre iubirea care ne face asemenea lui Dumnezeu

20. Predică la Duminica XIX după Rusalii – Iubirea
vrăjmașilor
Iubiți credincioși,
Sunt cuvinte ale Evangheliei pe care le primim cu bucurie, pentru că ne mângâie,
și sunt altele care ne tulbură, fiindcă ne descoperă cât drum mai avem de făcut; iar
între toate cuvintele Mântuitorului, puține așază înaintea noastră un urcuș atât de înalt
precum acesta: „Iubiți pe vrăjmașii voștri.”
Parcă ne aflăm la poalele unui munte, ridicăm ochii și vedem vârful, dar între noi
și el sunt stânci, povârnișuri și cărări pe care încă nu știm dacă avem puterea să le
străbatem. Să-l iubesc pe cel care mă iubește este firesc, să-i fac bine celui care mi-a
făcut bine este drept, să-l iert pe cel care își cere iertare este omenește; dar Hristos ne
cheamă mai sus, acolo unde iubirea nu mai este răspuns la iubirea primită, ci dar
oferit chiar și celui care ne-a rănit.
Aici începe adevăratul urcuș al Evangheliei.
Hristos nu ne cere să spunem că răul este bine, nu ne cere să numim dreptatea
nedreptate și nici să rămânem nepăsători atunci când răul trebuie oprit, ci ne cere
ceva mult mai greu: să nu lăsăm răul celuilalt să nască rău și în noi, să nu
îngăduim rănii primite să se prefacă în izvor de ură.
Pentru că există o biruință care se vede și una pe care numai Dumnezeu o vede:
poți să-l învingi pe omul care te-a rănit și, cu toate acestea, să rămâi ani întregi
prizonierul lui, purtându-i chipul în minte, repetându-i cuvintele și hrănind în tăcere
rana pe care ți-a făcut-o; și poți să nu-l fi învins cu nimic în afară, dar într-o zi să poți
rosti pentru el: „Doamne, luminează-l și pe el și vindecă-mă și pe mine.”
Atunci s-a petrecut ceva mult mai mare: ai devenit liber.
Iertarea nu schimbă trecutul și nici nu-l schimbă întotdeauna pe celălalt, dar
începe să schimbe inima celui care iartă. Este ca atunci când, după o noapte lungă,
prima rază a dimineții atinge o picătură de rouă: picătura este aceeași, dar, dintrodată,
în ea încape lumina cerului. Așa este și omul atins de har: rana poate să mai
doară, amintirea poate să rămână, dar ura nu mai are ultimul cuvânt.
Și poate că tocmai aici începem să înțelegem de ce Hristos leagă iubirea
vrăjmașilor de cuvintele: „veți fi fiii Celui Preaînalt”. Nu ne spune doar: „Faceți
aceasta pentru a deveni oameni mai buni”, ci ne descoperă o chemare mult mai înaltă:
faceți aceasta pentru a începe să semănați cu Tatăl vostru.
Și atunci înțelegem de ce Mântuitorul adaugă: „că El este bun cu cei
nemulțumitori și răi.” Dumnezeu nu iubește numai atunci când este iubit, nu dăruiește
numai celui care Îi mulțumește și nu face să răsară soarele doar peste casa celui drept,
ci revarsă darurile Sale și peste omul care Îl uită, Îl nesocotește sau se îndepărtează de
El. Nu pentru că răul ar fi lipsit de însemnătate înaintea Lui, ci pentru că răul omului
1
nu poate schimba bunătatea lui Dumnezeu.
Aici se află înălțimea amețitoare a Evangheliei de astăzi: Hristos nu ne cere doar
să împlinim o poruncă, ci ne cheamă să dobândim, prin har, ceva din felul de a iubi al
lui Dumnezeu. Omul, plămădit din țărână, purtând în el atâtea slăbiciuni, este chemat
să facă loc în inima sa unei iubiri care nu-și mai ia măsura după purtarea celuilalt, ci
după iubirea Tatălui.
De aceea, întrebarea Evangheliei nu mai este doar: „Ce mi-a făcut celălalt?”, ci
una mult mai adâncă: „Ce se întâmplă cu mine din pricina răului pe care mi l-a
făcut?” Mă face răutatea lui mai rău? Mă face nedreptatea lui să devin nedrept? Mă
face cuvântul lui greu să port ani întregi în mine aceeași otravă?
Pentru că omul care ne rănește ne poate lua multe: ne poate tulbura o zi, ne poate
păta numele înaintea oamenilor, ne poate răni încrederea și ne poate lăsa în suflet o
amintire dureroasă; există însă ceva ce creștinul nu trebuie să-i îngăduie nimănui să-i
ia: asemănarea cu Dumnezeu.
Nu voi lăsa răutatea altuia să mă facă rău, nu voi lăsa ura lui să nască ură în mine
și nu voi lăsa întunericul prin care trece el să stingă lumina pe care Dumnezeu a
aprins-o în sufletul meu.
Aceasta este una dintre cele mai tainice biruințe ale creștinului: nu aceea de a-l
vedea pe celălalt învins, ci de a trece prin răul care i s-a făcut fără să devină
asemenea răului prin care a trecut.
Și tocmai aici Apostolul acestei duminici vine ca o lumină neașteptată peste
cuvântul Evangheliei.
Sfântul Pavel ne vorbește despre un om care a fost răpit până la „al treilea Cer”,
care a ajuns în Rai și a auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască”. Este una dintre cele mai înalte experiențe duhovnicești mărturisite în
Sfânta Scriptură și am putea crede că omul care a privit pentru o clipă dincolo de
perdeaua lumii acesteia nu mai poate fi atins de slăbiciune, de durere ori de luptă.
Și totuși, ce uimitoare răsturnare: Pavel se întoarce de la vederea Raiului
purtând un ghimpe.
A cunoscut înălțimea, dar n-a fost scutit de durere; a auzit cuvinte de nespus, dar a
trebuit să se întoarcă între oameni și să-și poarte mai departe neputința. De trei ori Îl
roagă pe Dumnezeu să-i ia ghimpele și, în locul izbăvirii pe care o cerea, primește un
răspuns care avea să străbată veacurile: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea
Mea se desăvârșește în slăbiciune.”
Poate că aici Evanghelia iubirii vrăjmașilor se apropie cel mai mult de noi, pentru
că, ascultând porunca lui Hristos, cineva poate spune în taina inimii sale: „Doamne,
este frumos ceea ce îmi ceri, dar eu nu pot. M-a rănit prea mult. Nu pot să uit. Nu pot
să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”
Și Dumnezeu nu ne cere să ne prefacem că nu doare.
2
Ghimpele lui Pavel a rămas ghimpe.
Creștinismul nu ne cere să numim rana mângâiere, nici nedreptatea dreptate, nici
să ștergem cu forța din memorie ceea ce ne-a făcut să plângem; ne cere însă să
credem că rana noastră nu este mai puternică decât harul lui Dumnezeu și că acolo
unde puterea noastră se sfârșește poate începe puterea Lui.
Poate că astăzi nu pot încă să-l iubesc pe omul care m-a rănit, dar pot începe prin
a nu-l urî; poate că nu pot încă să-i fac bine, dar pot înceta să-i doresc răul; poate că
nu pot rosti pentru el o rugăciune lungă, dar pot spune măcar atât: „Doamne, eu nu
pot încă să-l iubesc; iubește-l Tu și vindecă-mi mie inima.”
Și aceasta este deja o treaptă. Nu am ajuns pe culme, dar am început urcușul.
Iar dacă vom continua, încet, cu răbdare, cu căderi și ridicări, poate va veni o zi în
care vom putea rosti înaintea lui Dumnezeu numele celui care ne-a rănit fără ca în
inimă să se mai ridice valul mâniei. Amintirea poate să rămână, rana poate să-și mai
păstreze cicatricea, dar din ea nu mai curge otravă.
Atunci începe vindecarea.
Poate că fiecare dintre noi poartă un ghimpe pe care numai Dumnezeu îl cunoaște:
pentru unul este o boală, pentru altul o pierdere, pentru altul o nedreptate care nu s-a
îndreptat niciodată, iar pentru altul este chiar chipul unui om care l-a rănit acolo unde
sufletul era mai vulnerabil. Și poate că ani întregi ne-am rugat: „Doamne, ia-l de la
mine!”, dar ghimpele a rămas.
Uneori Dumnezeu schimbă împrejurarea, alteori însă face ceva mai tainic: nu
schimbă mai întâi drumul, ci pe omul care merge pe el. Nu ridică îndată povara, ci
întărește umerii; nu șterge întotdeauna trecutul, ci îl împiedică să ne otrăvească
viitorul.
Și astfel se poate petrece una dintre minunile tăcute ale vieții duhovnicești: tocmai
locul în care am fost răniți devine locul prin care învățăm mila. Cel care a plâns
recunoaște mai repede lacrima altuia, cel care a avut nevoie să fie iertat judecă mai
puțin, iar cel care a simțit cât de greu este să ierți începe să înțeleagă cât de adâncă
trebuie să fie mila lui Dumnezeu, Care ne iartă iar și iar.
Ghimpele rămâne ghimpe, dar în jurul lui poate crește harul.
Și poate că acesta este unul dintre marile adevăruri pe care Apostolul de astăzi ni
le așază lângă Evanghelie: nu trebuie să așteptăm să devenim oameni fără răni pentru
a începe să iubim, după cum nu trebuie să așteptăm să devenim puternici pentru a
începe urcușul. Dumnezeu nu lucrează numai prin ceea ce avem puternic și luminos,
ci poate face să izvorască lumină chiar prin crăpătura neputinței noastre.
Atunci înțelegem că adevăratul pisc al Evangheliei nu este să ajungem într-un loc
în care nimeni nu ne mai rănește, ci să ajungem la o inimă în care rana nu mai naște
ură.
Iubiți credincioși,
3
La poalele muntelui vedem mai ales ceea ce ni s-a făcut: cuvântul care ne-a rănit,
nedreptatea pe care am suferit-o, omul care ne-a dezamăgit. Acolo îi împărțim ușor pe
oameni în cei care ne iubesc și cei care ne rănesc, în prieteni și vrăjmași, în cei cărora
credem că le datorăm iubire și cei despre care socotim că nu o merită.
Dar Hristos ne cheamă mai sus și, pe măsură ce urcăm, nu se schimbă numai
priveliștea, se schimbă ochiul cu care o privim. Cel pe care îl numeam vrăjmaș
începe să ni se arate și el ca un om rănit, cel pe care voiam să-l vedem pedepsit
începe, cu greu poate, să intre în rugăciunea noastră, iar inima, care odinioară era o
încăpere strâmtă în care încăpeau numai „ai mei”, începe să se lărgească.
Poate că acesta este unul dintre semnele apropierii de Dumnezeu: inima devine
mai largă.
Iar în vârful acestui urcuș nu ne așteaptă satisfacția că am fost mai buni decât
ceilalți, ci ne așteaptă chipul Tatălui, al Celui despre Care Hristos spune că „este bun
cu cei nemulțumitori și răi”, al Tatălui Care ne-a iubit înainte ca noi să știm să-L
iubim și Care, ori de câte ori am căzut, nu a închis drumul întoarcerii.
De acolo, din apropierea inimii Lui, lumea începe să se vadă altfel, așa cum, după
o noapte lungă, soarele răsare peste munți și aceeași lumină se așază peste stâncă și
peste floare, peste bradul înalt și peste firul neînsemnat de iarbă.
Iar Dumnezeu nu ne cheamă numai să contemplăm această lumină, ci să o lăsăm
să treacă prin noi.
Poate că nu vom ajunge dintr-odată pe culme, poate vom obosi, vom cădea și ne
vom opri, poate ghimpele va continua să doară; dar de fiecare dată când nu
răspundem răului cu rău, am urcat o treaptă, de fiecare dată când iertăm, încă una, iar
de fiecare dată când putem așeza în rugăciune numele celui care ne-a rănit, fără să-i
cerem lui Dumnezeu pedeapsa, ci lumina, cerul s-a apropiat puțin de inima
noastră.
Până când, prin har, omul începe să învețe limba cerului. Iar limba cerului este
iubirea.
Atunci vom înțelege că Hristos nu ne-a chemat pe munte pentru a ne îndepărta de
oameni, ci pentru ca, privindu-i de mai aproape de Dumnezeu, să învățăm să-i iubim
cu ceva din iubirea Lui.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai înalte culmi pe care omul le poate
atinge aici, pe pământ: să poarte încă ghimpele, să-și amintească încă rana și, cu toate
acestea, în locul în care altădată creștea amărăciunea, să răsară lumina. Amin.
Pr. Gherman Costică
4