lucrătorii viei

12. Lucrătorii viei — Via pe care n-am sădit-o noi
Iubiți credincioși,
Sunt în Sfânta Evanghelie pilde care par, la prima auzire, istorii despre oameni de
demult, dar care, dacă le lăsăm să coboare puțin mai adânc în inimă, descoperim că
vorbesc despre noi: despre viața noastră, despre darurile noastre și despre felul în care
răspundem iubirii lui Dumnezeu.
Așa este și pilda pe care am ascultat-o astăzi.
Mântuitorul ne vorbește despre un stăpân care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu
gard, a săpat teascul, a ridicat turnul și, după ce toate au fost pregătite, „a dat-o
lucrătorilor”. Lucrătorii nu intră într-un pământ pustiu. Ei găsesc o vie sădită de
altcineva.
Și aici pilda începe să vorbească despre noi. Și noi am venit într-o vie pe care nam
sădit-o. Ne-am trezit în această lume asemenea unor lucrători veniți dimineața
într-o vie peste care roua era deja așezată. Soarele nu l-am aprins noi, pământului nu
i-am dat noi puterea să rodească, seva nu am pus-o noi în mlădițe.
Când am deschis ochii spre lume, Dumnezeu era deja aici. Ne așteptau brațele
unei mame, grija unui tată, lumina cerului. Ne aștepta Biserica, cu Evanghelia
deschisă, cu cristelnița Botezului și cu Sfântul Potir.
Câte lucruri am găsit pregătite! Viața nu ne-am dat-o singuri. Mintea nu noi am
aprins-o. Puterea de a iubi, de a ne bucura și de a ne ridica după cădere – toate ne-au
fost dăruite. Până și timpul pe care îl numim atât de firesc „timpul meu” este o fărâmă
de veșnicie pusă de Dumnezeu, pentru o vreme, în mâinile noastre.
Și totuși, ni se poate întâmpla ceea ce li s-a întâmplat lucrătorilor din Evanghelie:
să uităm Cine a sădit via. Spunem: viața mea, casa mea, familia mea, timpul meu,
planurile mele. Nu este rău să spunem „ale mele”; Dumnezeu chiar ni le
încredințează. Primejdia începe atunci când uităm că, înainte de a fi ale noastre, toate
au fost darurile Lui.
Atunci lucrătorul începe să se creadă stăpân. Iar Dumnezeu ne lasă libertate. Nu
stă lângă fiecare mlădiță cu biciul. Ne dă zile și ani, ne lasă să alegem, să lucrăm, să
greșim și să ne întoarcem. Dar tăcerea Lui nu înseamnă absență, iar răbdarea Lui nu
înseamnă nepăsare.
Pentru că vine un moment despre care Evanghelia spune simplu: „S-a apropiat
vremea roadelor.” Stăpânul nu vine să ia via înapoi. Vine să caute rodul. Și poate că
aceasta este întrebarea cu care trebuie să intrăm astăzi în Evanghelie: Dacă atât de
multe a sădit Dumnezeu în via mea, ce a rodit din toate acestea?
Din anii primiți? Din credința în care am crescut? Din Evangheliile ascultate? Din
iertările primite? Din oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat lângă mine?
Să nu răspundem în grabă. Este o întrebare care trebuie lăsată puțin în liniștea
inimii. Pentru că fiecare dintre noi poartă o vie. Și, mai devreme sau mai târziu,
peste via fiecăruia vine vremea roadelor.
Iubiți credincioși,
Un cuvânt din pilda de astăzi ar putea trece aproape neobservat: stăpânul, după ce
a pregătit via, „a dat-o lucrătorilor”. În aceste cuvinte se ascunde o mare taină a
vieții noastre. Dumnezeu este Dăruitorul, iar omul este cel căruia i se încredințează
darul. Dar orice dar primit de la Dumnezeu poartă în el și o răspundere.
Dumnezeu ne-a dat viața, dar ne întreabă ce facem cu ea. Ne-a dat minte, ca să
căutăm adevărul; cuvânt, ca să zidim, nu să rănim; mâini, ca să le putem întinde spre
cel care are nevoie; inimă, ca să învățăm iubirea.
Fiecare om primește o bucată de vie.
Pentru unii, via este familia și copiii încredințați grijii lor. Pentru un dascăl sunt
sufletele pe care le formează. Pentru un preot sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a
așezat în parohia sa. Pentru fiecare, via este timpul, puterea, priceperea și locul în
care a fost rânduit să trăiască.
Nu tuturor ni se încredințează aceeași vie. Unuia i se dau cinci talanți, altuia doi,
altuia unul. Dar Dumnezeu nu mă va întreba de ce n-am avut darurile altuia. Mă va
întreba ce am făcut cu ceea ce mi-a dat mie.
Câtă pace ar intra în suflet dacă am înțelege aceasta! Am privi mai puțin peste
gardul viei celuilalt și ne-am îngriji mai mult de mlădițele puse în mâinile noastre.
Pentru că putem petrece mulți ani dorindu-ne via altuia, în timp ce propria noastră vie
rămâne nelucrată.
Și să nu credem că numai o vie mare poate aduce roade mari. O mamă poate face
dintr-o casă modestă un loc în care copiii învață rugăciunea. Un om sărac poate avea
o inimă din care nimeni nu pleacă nemângâiat. Un bătrân poate ține o familie întreagă
sub acoperământul rugăciunii sale.
În Împărăția lui Dumnezeu, rodnicia nu se măsoară după mărimea viei, ci
după credincioșia lucrătorului. Stăpânul însă nu le-a dat lucrătorilor via numai ca so
privească. Le-a dat-o s-o lucreze.
La fel este și credința. Am primit-o la Botez, suntem hrăniți din Potir, ascultăm
Evanghelia. Dar toate acestea trebuie să rodească în felul în care vorbim, în felul în
care iertăm, în felul în care iubim și ne purtăm cu oamenii.
La ce folosește să aprind o lumânare înaintea icoanei, dacă păstrez întuneric în
inimă împotriva fratelui meu? Lumânarea din mâna mea trebuie, încet, să aprindă
lumină și în mine.
Aceasta este lucrarea viei. Nu ni se cere să devenim sfinți într-o singură zi. Nicio
vie nu rodește într-o dimineață. Mlădița crește încet, trece prin ploaie și arșiță, iar
rodul se coace în tăcere.
Dumnezeu are răbdare cu noi. Dar răbdarea Lui ne dă timp pentru lucrare. De
aceea, înainte de a privi spre lucrătorii cei răi din Evanghelie, să privim spre propria
noastră vie și să ne întrebăm: Ce fac eu cu ceea ce Dumnezeu mi-a încredințat?
Pentru că darul primit cu mulțumire devine binecuvântare, iar darul lucrat cu
credincioșie începe să devină rod.
Iubiți credincioși,
Stăpânul a pregătit via, a încredințat-o lucrătorilor și le-a lăsat vreme s-o lucreze.
Dar Evanghelia spune: „Când s-a apropiat vremea roadelor...”
Există, așadar, o vreme a darurilor și există o vreme a roadelor. Dumnezeu nu cere
niciodată de unde n-a pus. Înainte de a căuta rodul, El sădește via. Înainte de a aștepta
răspunsul omului, îl înconjoară cu daruri și îi dă vreme să le lucreze.
Dar ce înseamnă să rodească viața unui creștin? Nu neapărat lucruri mari, văzute
și lăudate de oameni. Cele mai frumoase roade ale sufletului se coc adesea în tăcere.
O mânie pe care învățăm s-o stăpânim este un rod. Un om pe care am reușit să-l
iertăm este un rod. O limbă care judeca repede și care începe să tacă este un rod.
O rugăciune făcută din inimă, o milostenie pe care n-a văzut-o nimeni, o împăcare
după ani de înstrăinare – toate sunt ciorchini care se coc nevăzut în via sufletului.
De aceea, Dumnezeu nu ne întreabă numai cât am primit, ci și ce am devenit prin
ceea ce am primit.
Am ascultat Evanghelia ani de zile. M-a făcut ea mai bun? M-am spovedit de
atâtea ori. Am început să lupt cu păcatul pe care îl mărturisesc? Am postit. A devenit
inima mea mai blândă? M-am rugat. Am învățat să mă încred mai mult în Dumnezeu?
Aici se ascunde una dintre primejdiile vieții noastre duhovnicești: să ne obișnuim
cu lucrurile sfinte fără să mai lăsăm sfințenia lor să ne schimbe.
Putem cunoaște rugăciunile și să rămânem neiertători. Putem săruta icoanele și
apoi să rănim chipul lui Dumnezeu din omul de lângă noi. Putem aprinde multe
lumânări și să păstrăm întuneric în inimă.
Atunci via are frunze, dar rodul întârzie. Și totuși, cuvântul acesta nu trebuie să ne
descurajeze. Stăpânul caută rodul pentru că El Însuși a pus în vie puterea de a rodi.
Dintr-un suflet obosit poate încă răsări rugăciune. Dintr-un om căzut se poate ridica
un om nou. Dintr-o inimă împietrită poate izvorî o lacrimă de pocăință.
Câtă vreme mlădița este vie, există nădejde de rod. Poate că în via noastră sunt
încă buruieni vechi care trebuie smulse și mlădițe care trebuie curățate. Dar Stăpânul
încă ne dă vreme.
Și poate că rugăciunea noastră de astăzi ar trebui să fie atât de simplă: „Doamne,
încă nu am roadele pe care le aștepți de la mine, dar nu vreau să rămân
neroditor. Lucrează împreună cu mine pământul inimii mele.”
Dumnezeu nu așteaptă de la noi o vie fără nicio rană. Așteaptă o vie care se lasă
lucrată. Iar uneori un singur strugure copt în taina inimii – o iertare adevărată, o
pocăință sinceră, un bine făcut din dragoste – poate fi începutul unei întregi recolte
pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
Pilda intră acum într-un loc dureros. Vremea roadelor a sosit, iar stăpânul își
trimite slujitorii. Dar lucrătorii „pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul lau
ucis cu pietre”. Stăpânul ar fi avut toate motivele să-i pedepsească. Și totuși,
trimite din nou.
În această stăruință se descoperă ceva din răbdarea necuprinsă a lui Dumnezeu.
Istoria mântuirii este și istoria unui Dumnezeu Care nu obosește să-l cheme pe omul
care, de atâtea ori, obosește să-L asculte.
A trimis proroci, a ridicat oameni drepți, a chemat la pocăință. Iar ceea ce a făcut
cu un popor face, în chip tainic, cu fiecare suflet.
Și pe noi ne caută. Uneori prin Evanghelie, alteori prin glasul conștiinței, prin
sfatul unui om, printr-o bucurie sau chiar printr-o încercare care ne oprește din
alergare. Uneori un cuvânt auzit de zeci de ori trece pe lângă noi, iar într-o zi același
cuvânt cade în inimă ca o picătură de ploaie pe un pământ însetat.
Dumnezeu încă bate. Dacă n-am deschis ieri, mai bate o dată astăzi. Dar pilda
ajunge apoi la cuvintele care ar trebui rostite cu cutremur: „La urmă, a trimis la ei
pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu.”
La urmă, Fiul. După toate chemările și toate refuzurile, Dumnezeu nu trimite foc
peste vie. Își trimite Fiul.
Aici pilda se deschide și, în adâncul ei, vedem Crucea. Lucrătorii spun: „Acesta
este moștenitorul; veniți să-l omorâm”. Apoi „l-au scos afară din vie și l-au ucis”.
Ceea ce Mântuitorul rostea în chip de pildă avea să se împlinească în propriul Său
trup. Și El va fi scos în afara cetății. Și asupra Lui se vor ridica mâinile oamenilor. Și
Crucea va fi răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu.
Ce taină cutremurătoare! Dumnezeu îi dă omului via, iar omul vrea moștenirea
fără Stăpân. Dumnezeu îi trimite slujitorii, iar omul îi alungă. Dumnezeu Își trimite
Fiul.
Omul ridică piatra, iar Dumnezeu îi întinde brațele Fiului. Aceasta este
Crucea: nu numai măsura păcatului omenesc, ci și măsura iubirii dumnezeiești. Și
aici pilda încetează să mai fie numai despre lucrătorii de atunci.
Pentru că și noi putem dori uneori darurile lui Dumnezeu fără Dumnezeu.
Vrem viața, dar nu întotdeauna și voia Celui Care ne-a dat-o. Vrem binecuvântarea,
dar nu și porunca. Îi cerem ajutorul în necaz, dar prezența Lui ne poate incomoda
când ne cere să schimbăm ceva.
Și totuși, Dumnezeu nu renunță ușor la om. Câtă vreme mai auzim chemarea Lui,
câtă vreme conștiința încă ne mustră, câtă vreme mai putem spune „Doamne, iartămă”,
Stăpânul încă lucrează în via inimii noastre.
Iar Fiul pe Care oamenii L-au scos afară din vie nu va rămâne în afara ei. Cel
lepădat se va întoarce. Nu ca o piatră aruncată la marginea drumului, ci ca Piatra din
capul unghiului, pe care Dumnezeu va ridica o zidire nouă.
Iubiți credincioși,
Pilda ar fi putut să se încheie cu moartea Fiului. Ar fi rămas atunci o istorie
dureroasă despre nerecunoștința omului. Dar Hristos nu se oprește la moarte. După ce
vorbește despre Fiul scos afară și ucis, Mântuitorul spune: „Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.”
Fiul ucis devine Piatra de temelie. Cel lepădat de oameni este ales de Dumnezeu.
Crucea, care părea semnul înfrângerii, devine începutul biruinței. Aici Evanghelia își
schimbă lumina. Din umbra viei ieșim spre zorii Învierii.
Oamenii au crezut că, răstignindu-L pe Hristos și așezându-L în mormânt, au pus
capăt lucrării Lui. Dar tocmai atunci Dumnezeu pregătea începutul unei lumi noi.
Piatra pusă de oameni peste mormânt nu L-a putut ține pe Hristos înăuntru, iar
Piatra lepădată de oameni avea să devină temelia Bisericii.
Aceasta este taina lucrării lui Dumnezeu: El poate lua ceea ce oamenii socotesc
pierdere și poate face din ea început de mântuire. Crucea devine drum spre Înviere.
Mormântul devine poartă spre viață. Iar adevărul acesta poate lumina și locurile
dureroase ale existenței noastre.
Sunt clipe când și noi privim spre ceva sfărâmat – o încercare, o pierdere, un plan
nerealizat – și spunem: „De aici nu mai poate fi zidit nimic.” Dar Dumnezeu vede
uneori temelie acolo unde noi vedem numai ruină.
El poate face dintr-o cădere începutul pocăinței, dintr-o lacrimă începutul
rugăciunii, dintr-un eșec începutul smereniei. Nu pentru că suferința ar fi bună în ea
însăși, ci pentru că harul lui Dumnezeu poate face să răsară viață chiar și din
pământul brăzdat de durere.
De aceea creștinul nu este omul care nu trece prin încercări. Este omul care știe că
ultimul cuvânt nu-l are piatra mormântului. Ultimul cuvânt Îl are Dumnezeu. Și
tocmai aici Apostolul acestei duminici vine ca un răspuns: „Privegheați, stați tari în
credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă.”
Adică: nu părăsiți via atunci când vine arșița. Nu socotiți că Dumnezeu a încetat
să lucreze numai pentru că nu înțelegeți ceea ce vi se întâmplă. Stați tari în credință.
Dar Sfântul Pavel adaugă îndată: „Toate ale voastre cu dragoste să se facă.” Iată
unul dintre cele mai frumoase roade ale viei lui Hristos: dragostea. Să stăm tari în
credință, dar cu dragoste. Să mărturisim adevărul, dar cu dragoste. Să îndreptăm, fără
să zdrobim. Să ne purtăm crucea, fără să lăsăm suferința să ne otrăvească inima.
Pentru că, dacă Hristos este cu adevărat Piatra din capul unghiului vieții
noastre, atunci tot ceea ce zidim trebuie să se sprijine pe El. Și acolo unde temelia
este Hristos, chiar și printre pietrele încercărilor poate începe să crească, tainic, via
Împărăției lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
La capătul acestei Evanghelii, să nu mai privim spre lucrătorii cei răi de
odinioară, ci spre mica vie pe care fiecare dintre noi o poartă în propriul suflet.
Pentru că într-o zi, pentru fiecare, va veni vremea roadelor.
Seara vieții va coborî încet peste vie. Uneltele vor rămâne jos, mâinile se vor opri
din lucru, zgomotul lumii se va îndepărta, iar noi vom merge înaintea Stăpânului. Nu
vom putea lua cu noi nici casa, nici agoniseala, nici laudele oamenilor. Vom putea
duce numai ceea ce s-a copt înlăuntrul nostru.
Poate că Dumnezeu nu ne va întreba cât de mare a fost via noastră, ci ce am făcut
cu bucata de pământ pe care ne-a încredințat-o.
Am iertat? Am ridicat pe cineva căzut? Am șters o lacrimă? Am făcut din casa
noastră un loc în care Dumnezeu a putut intra? Am lăsat credința să ne schimbe
inima? Acestea sunt roadele care nu putrezesc.
Și să nu ne descurajăm dacă, privind în propria vie, vedem încă locuri nelucrate,
buruieni vechi sau mlădițe uscate. Câtă vreme mai avem o zi, mai avem vreme de
rodire.
Un „iartă-mă” spus din inimă poate face să înmugurească o ramură pe care o
credeam uscată. O iertare poate rupe un gard ridicat de ani între două suflete. O
Spovedanie adevărată poate deschide din nou poarta unei vii pe care o socoteam
părăsită.
Dumnezeu nu ne cere roadele altuia. Le așteaptă pe ale noastre. El a sădit via. El
ne-a dat ploaia harului și lumina Evangheliei. El L-a trimis până și pe Fiul Său în vie.
Rămâne răspunsul nostru. De aceea, când vom ieși astăzi din biserică și ne vom
întoarce la casele și grijile noastre, să păstrăm în inimă o singură întrebare:
„Doamne, ce rod aștepți astăzi de la mine?”
Poate o iertare. Poate o rugăciune mai adevărată. Poate o mână întinsă. Poate
tăcerea înaintea unui cuvânt care ar răni. Așa se coace Împărăția lui Dumnezeu:
adeseori nu în lucruri zgomotoase, ci în roade mici, crescute în tăcerea inimii și
încălzite de har.
Iar când va veni seara și Stăpânul va păși prin via vieții noastre, să nu-L
întâmpinăm cu mâinile goale. Să putem așeza înaintea Lui măcar un ciorchine de
iubire, cules din tot ceea ce El Însuși a sădit în noi, și să-I spunem:
„Doamne, via a fost a Ta, ploaia și lumina au fost darurile Tale. Iată puținul
pe care am reușit să-l rodim. Primește-l și nu ne lăsa în afara viei Tale celei
veșnice.” Amin.
Pr. Gherman Costică