Pământul inimii și sămânța Cuvântului – Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii

21. Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii – Pilda semănătorului și
lucrarea Cuvântului în inima omului
I. Semănătorul care nu încetează să creadă în pământ
Iubiți credincioși,
Există în viața pământului o taină pe care numai răbdarea o poate înțelege.
Semănătorul iese pe câmp, deschide brazda și încredințează semințele întunericului.
Le acoperă cu pământ și pleacă. Pentru o vreme, nimic nu se vede. Ogorul pare
neschimbat, tăcut și gol. Dar în adâncul lui începe o lucrare nevăzută: sămânța se
desface, rădăcina caută umezeala, iar firul plăpând pornește spre lumină.
Așa lucrează și Dumnezeu în sufletul omului.
Evanghelia acestei duminici începe printr-o imagine de o simplitate tulburătoare:
„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa” (Luca 8, 5). Hristos nu ni Se arată aici ca
Judecător, nici ca Stăpân care cere socoteală, ci ca Semănător. El vine cu palma
deschisă, purtând sămânța Cuvântului, și o împrăștie cu aceeași dărnicie peste toate
inimile.
Semănătorul nu așteaptă ca pământul să devină mai întâi desăvârșit. Seamănă și
lângă drum, și pe piatră, și între spini, și în pământul cel bun. Dumnezeu nu vestește
Evanghelia numai celor pregătiți, numai celor curați sau numai celor care Îl primesc
fără împotrivire. El vorbește și celui neatent, și celui împietrit, și celui copleșit de
griji. Seamănă chiar și acolo unde rodul pare cu neputință, pentru că iubirea Lui nu
renunță la niciun om.
Aceasta este prima mare mângâiere a pildei: Dumnezeu continuă să creadă în
pământul inimii noastre chiar și atunci când noi nu mai credem că el poate rodi.
Sămânța este aceeași pentru toți. Nu Cuvântul lui Dumnezeu își pierde puterea, ci
felul în care îl primim este diferit. Aceeași Evanghelie îl poate trezi pe unul și îl poate
lăsa nepăsător pe altul. Același cuvânt poate cădea într-o inimă și se poate preface în
pocăință, iar într-alta poate rămâne numai un sunet trecător.
De aceea, centrul pildei nu este numai sămânța, ci și pământul. Hristos ne cheamă
să privim înăuntrul nostru și să ne întrebăm cu sinceritate: Ce fel de pământ a devenit
inima mea?
Uneori, ea seamănă cu drumul bătătorit. Peste ea trec necontenit grijile, imaginile,
vorbele și neliniștile lumii. Cuvântul se aude, dar nu mai poate pătrunde, pentru că
suprafața sufletului s-a întărit.
Alteori, inima este asemenea pământului pietros. Primim cu bucurie un cuvânt,
facem un început bun, ne aprindem pentru o vreme, dar nu avem răbdare să prindem
rădăcini. La prima încercare, la prima dezamăgire sau la primul răspuns întârziat al
lui Dumnezeu, râvna se usucă.
De multe ori, inima noastră este ogorul năpădit de spini. Cuvântul lui Dumnezeu
începe să crească, dar este înăbușit de griji, de dorința de câștig, de plăceri, de
1
comparația cu ceilalți și de preocupările care ne ocupă întreaga viață. Nu-L lepădăm
pe Dumnezeu, dar nu-I mai lăsăm loc să crească în noi.
Pământul cel bun nu este însă inima omului fără slăbiciuni. Este inima care se lasă
lucrată. Pământul rodește tocmai pentru că primește plugul, ploaia, căldura și
osteneala semănătorului. Tot astfel, omul devine roditor atunci când se lasă cercetat
de adevăr, curățit prin pocăință și întărit prin răbdare.
Dumnezeu aduce sămânța, dar ne încredințează nouă ogorul. El ne dă harul, însă
nu lucrează fără libertatea noastră. Ne vorbește, dar nu ne silește să ascultăm. Ne
cheamă, dar așteaptă ca noi să-I deschidem brazda inimii.
De aceea, întrebarea acestei Evanghelii nu este dacă Dumnezeu mai seamănă. El
seamănă neîncetat. Întrebarea este dacă mai există în noi un loc tăcut și curat în care
Cuvântul Lui să poată prinde rădăcină.
II. Cele patru feluri de pământ – patru stări ale aceleiași inimi
Cele patru feluri de pământ despre care vorbește Mântuitorul nu împart oamenii în
patru categorii definitive. Nu există oameni condamnați să rămână pentru totdeauna
drum bătătorit, piatră sau ogor cu spini. Toate acestea sunt stări prin care poate trece
aceeași inimă.
Într-o zi putem primi Cuvântul cu bucurie, iar în alta putem fi atât de risipiți, încât
el să nu mai pătrundă în noi. Uneori suntem pământ bun, alteori devenim piatră;
uneori lăsăm sămânța să încolțească, iar alteori o înăbușim sub grijile noastre. Pilda
nu ne îndeamnă să-i judecăm pe ceilalți, ci să cercetăm cu sinceritate ogorul propriei
inimi.
Mai întâi, Domnul vorbește despre sămânța căzută lângă drum. Ea este călcată în
picioare, iar păsările cerului o mănâncă. Drumul este pământul peste care au trecut
prea mulți pași. S-a întărit atât de mult, încât nu mai poate primi nimic în adânc.
Așa poate ajunge și sufletul nostru. Peste el trec zilnic nenumărate imagini,
glasuri, știri, dorințe și neliniști. Fiecare lasă o urmă, iar inima, călcată de această
mulțime de gânduri, își pierde sensibilitatea. Ascultăm Evanghelia, dar mintea este în
altă parte. Rostim rugăciunea, dar înăuntrul nostru continuă zgomotul. Dumnezeu
vorbește, însă cuvântul rămâne la suprafață.
Nu lipsa cuvintelor este suferința omului contemporan, ci lipsa adâncului în care
ele să poată coborî. Suntem înconjurați de informații, dar tot mai săraci în înțelegere;
auzim multe, dar păstrăm puține. Inima devine un drum pe care trece întreaga lume,
însă pe care Dumnezeu nu mai găsește un loc de odihnă.
Al doilea pământ este cel pietros. Sămânța răsare repede, dar, neavând umezeală
și rădăcină, se usucă. Este chipul credinței care se aprinde ușor și se stinge la prima
încercare.
Există începuturi duhovnicești frumoase: o rugăciune rostită cu lacrimi, o
spovedanie sinceră, o hotărâre bună, o apropiere de Biserică. Dar credința nu trăiește
2
numai din clipe de însuflețire. Ea are nevoie de rădăcină, iar rădăcina crește în
întunericul răbdării. Nu se vede, nu este lăudată și nu produce imediat rod, dar fără ea
planta nu poate rămâne vie.
Piatra din inimă poate fi mândria, nerăbdarea, neiertarea sau dorința ca Dumnezeu
să împlinească totul după voia noastră. Cuvântul pătrunde numai puțin, fiindcă mai
adânc întâlnește împotrivirea voii proprii. Omul Îl primește pe Dumnezeu atât timp
cât viața îi este ușoară, dar când vine încercarea se întreabă de ce a fost părăsit.
Tocmai încercarea arată cât de adâncă este rădăcina. Credința adevărată nu
înseamnă să nu fim tulburați niciodată, ci să rămânem lângă Dumnezeu și atunci când
nu-I mai înțelegem lucrarea.
Al treilea pământ este cel cu spini. Sămânța răsare, dar este înăbușită de grijile,
bogățiile și plăcerile vieții. Aici întâlnim poate cea mai răspândită stare a sufletului
nostru. Nu refuzăm Cuvântul lui Dumnezeu. Îl primim, îl prețuim și poate chiar
dorim să-l împlinim. Dar îi oferim numai locul rămas liber după ce toate celelalte
preocupări și-au întins rădăcinile în noi.
Spinii nu sunt întotdeauna păcate mari. Pot fi lucruri firești care au ajuns să ocupe
un loc nefiresc: grija pentru ziua de mâine, dorința de siguranță, preocuparea pentru
avere, teama de părerea oamenilor sau alergarea neîncetată după confort. Ele cresc
încet, aproape neobservate, până când în inimă nu mai rămâne aer pentru rugăciune.
Spinii nu smulg planta, ci o sufocă. Tot astfel, grijile nu ne fac întotdeauna să-L
lepădăm pe Dumnezeu, ci ne împiedică să mai respirăm în prezența Lui. Credința
rămâne în noi, dar nu mai rodește.
În cele din urmă, Mântuitorul vorbește despre pământul cel bun. El îi închipuie pe
cei care, „cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare”
(Luca 8, 15).
Domnul nu spune că rodesc prin entuziasm, prin putere sau prin daruri ieșite din
comun, ci întru răbdare. Rodirea este o lucrare îndelungată. Între semănat și seceriș
există ploi, arșiță, nopți reci și zile în care nimic nu pare să se schimbe. La fel este și
viața duhovnicească.
Pământul bun este inima care ascultă, păstrează și rabdă. Ascultă Cuvântul fără
să-l judece, îl păstrează fără să-l lase furat de risipire și rabdă până când harul îl
preface în faptă.
Nu ni se cere tuturor același rod. Unul rodește prin milostenie, altul prin răbdarea
unei boli, altul prin creșterea copiilor în credință, altul prin iertare, rugăciune ori
slujire tăcută. Dumnezeu nu compară recoltele, ci privește credincioșia cu care fiecare
și-a lucrat ogorul încredințat.
Nicio inimă nu este atât de împietrită încât Dumnezeu să nu o poată înmuia și nici
atât de năpădită de spini încât să nu mai poată fi curățită. Câtă vreme Semănătorul
continuă să iasă, pentru fiecare suflet rămâne deschisă posibilitatea unui nou început.
3
III. Sfinții Părinți – păzitorii seminței adevărului
În această duminică, Biserica îi pomenește și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al
VII-lea Ecumenic, care s-a întrunit la Niceea, în anul 787. La prima vedere,
pomenirea lor și Pilda semănătorului ar putea părea două teme diferite. În realitate,
între ele există o legătură adâncă: Sfinții Părinți au apărat sămânța adevărului pentru
ca ea să ajungă întreagă și roditoare în inimile generațiilor următoare.
Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu, dar ea trebuie primită și păstrată fără
deformare. Omul nu este chemat să schimbe adevărul după măsura vremurilor, ci săși
schimbe viața după măsura adevărului.
În veacul al VIII-lea, Biserica a fost tulburată de lupta împotriva sfintelor icoane.
Unii creștini socoteau că zugrăvirea și cinstirea chipului Mântuitorului, al Maicii
Domnului și al sfinților ar fi o formă de idolatrie. Icoanele au fost înlăturate, distruse,
iar cei care le cinsteau au fost prigoniți.
Sfinții Părinți au mărturisit însă că apărarea icoanei nu era o luptă pentru culori,
lemn sau frumusețe artistică, ci pentru adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, dacă a primit trup, chip și
înfățișare omenească, atunci El poate fi zugrăvit. Nu pictăm dumnezeirea Sa cea
nevăzută, ci înfățișarea omenească pe care a asumat-o pentru mântuirea noastră.
Icoana mărturisește că Dumnezeu nu a rămas departe, închis într-un cer inaccesibil, ci
a intrat în istorie, S-a lăsat privit, atins și ascultat.
Sfântul Ioan Damaschin a exprimat limpede acest adevăr: cinstirea adusă icoanei
trece la persoana zugrăvită în ea. Creștinul nu se închină lemnului și culorilor, ci Îl
cinstește pe Hristos reprezentat în icoană, după cum, sărutând fotografia unei ființe
iubite, dragostea noastră nu se oprește la hârtie, ci se îndreaptă către persoana
înfățișată.
Icoana este, așadar, o Evanghelie în culori. Ceea ce Scriptura vestește prin
cuvinte, icoana mărturisește prin chip. Amândouă poartă aceeași sămânță a
adevărului și o așază înaintea inimii omului.
Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea Ecumenic s-au făcut asemenea unor lucrători
ai ogorului dumnezeiesc. Ei au îndepărtat spinii rătăcirii și au scos pietrele
necredinței, pentru ca sămânța dreptei credințe să poată rodi. Nu au apărat o părere
personală, ci credința primită de Biserică și transmisă din generație în generație.
Prin aceasta, ei ne arată că nu este suficient să primim Cuvântul, ci trebuie să-l și
păstrăm. Mântuitorul spune despre pământul cel bun că aude Cuvântul și „îl
păstrează”. Păstrarea nu înseamnă încremenire, ci fidelitate vie. Adevărul primit de la
Dumnezeu trebuie trăit, mărturisit și transmis mai departe fără a-i pierde lumina.
Și noi putem fi ispitiți să ne alcătuim o credință după propria măsură: să primim
din Evanghelie numai ceea ce ne place, să ocolim ceea ce ne mustră și să adaptăm
poruncile la slăbiciunile noastre. Dar atunci nu mai lăsăm sămânța lui Dumnezeu să
4
rodească, ci încercăm să semănăm propriile noastre gânduri în locul ei.
Dreapta credință nu este o colecție rece de formule, ci păstrarea chipului adevărat
al lui Hristos în inimă. Poți rosti cuvinte corecte despre Dumnezeu și, totuși, prin
asprime, mândrie și lipsă de milă, să zugrăvești înaintea oamenilor un chip străin de
El. De aceea, apărarea icoanei trebuie să înceapă și înlăuntrul nostru.
Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu. Păcatul poate întuneca această
icoană, dar nu o poate distruge. Pocăința curăță chipul, rugăciunea îi redă lumina, iar
iubirea îl face din nou văzut. Omul care se smerește, iartă și slujește devine el însuși o
icoană vie a lui Hristos.
Nu este de ajuns să cinstim icoana Mântuitorului pe peretele bisericii dacă trecem
nepăsători pe lângă chipul Lui ascuns în omul sărac, bolnav, singur sau rănit. Același
Hristos pe Care Îl sărutăm în icoană ne întâmpină în aproapele nostru și așteaptă să
fie cinstit prin milă.
Pomenirea Sfinților Părinți ne cheamă, prin urmare, la două feluri de fidelitate: să
păstrăm adevărul credinței și să-l facem roditor prin viața noastră. Ei au apărat icoana
zugrăvită; noi suntem chemați să păzim și să curățim icoana lui Dumnezeu din suflet.
Cuvântul trebuie păstrat întreg în credință, dar trebuie lăsat să prindă trup în fapte.
Numai atunci sămânța adevărului devine recoltă a sfințeniei.
IV. Rugăciunea lui Iisus – ploaia care înmoaie ogorul inimii
După ce sămânța Cuvântului a fost așezată în noi, ea trebuie păstrată, hrănită și
udată. Putem asculta Evanghelia cu bucurie, putem înțelege adevărul ei și putem lua
hotărâri frumoase, dar, dacă nu continuăm lucrarea prin rugăciune, sămânța riscă să
rămână la suprafața sufletului.
Rugăciunea este răspunsul omului la Cuvântul pe care Dumnezeu l-a rostit. Prin
Evanghelie, Dumnezeu vorbește inimii noastre; prin rugăciune, inima începe să-I
răspundă. Dumnezeu seamănă, iar omul deschide brazda și păstrează sămânța sub
roua chemării Numelui Său.
Între rugăciunile Bisericii, un loc deosebit îl are Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Este o rugăciune scurtă, dar cuprinde în ea întreaga mărturisire a credinței și
întreaga durere a pocăinței.
Când spunem „Doamne”, recunoaștem că viața noastră nu își are centrul în noi
înșine, ci în Dumnezeu.
Când rostim „Iisuse Hristoase”, chemăm numele Celui Care a venit în lume
pentru mântuirea noastră.
Când spunem „Fiul lui Dumnezeu”, mărturisim dumnezeirea Lui, aceeași credință
pentru care au luptat Sfinții Părinți.
5
Când cerem „miluiește-mă”, nu solicităm numai iertarea unei greșeli, ci Îl
chemăm pe Dumnezeu să vindece, să lumineze și să refacă întreaga noastră ființă.
Iar când adăugăm „pe mine, păcătosul”, nu cădem în deznădejde, ci ne așezăm în
adevăr. Smerenia nu înseamnă să negăm binele pe care Dumnezeu l-a pus în noi, ci să
recunoaștem că fără El nu putem rodi.
Rugăciunea aceasta nu este o formulă magică și nici o simplă repetare de cuvinte.
Puterea ei nu vine din numărul rostirilor și nici dintr-o tehnică, ci din prezența lui
Hristos, chemat cu credință, smerenie și pocăință. Numele Domnului nu este un sunet
gol, ci mărturisirea unei Persoane vii.
La început, rugăciunea poate rămâne numai pe buze. Mintea pleacă, gândurile se
risipesc, iar inima pare rece. Omul poate avea impresia că rugăciunea sa nu ajunge
nicăieri. Dar și ploaia, atunci când cade peste un pământ uscat, se pierde pentru o
vreme la suprafață. Dacă însă continuă să cadă, brazda se înmoaie și apa pătrunde în
adânc.
Tot astfel, prin statornicie, rugăciunea coboară treptat de pe buze în minte și din
minte în inimă. Nu pentru că omul ar produce harul prin propriul efort, ci pentru că se
deschide lucrării lui Dumnezeu.
Rugăciunea lui Iisus ne adună din risipire. În timpul zilei, mintea noastră se
împrăștie în nenumărate direcții. Ne gândim la ceea ce a fost, ne temem de ceea ce va
veni, purtăm în noi conversații neterminate, nemulțumiri și planuri. Trupul se află
într-un loc, iar mintea cutreieră în alte zece.
Când rostim cu atenție: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, toate puterile
sufletului sunt chemate înapoi către centru. Rugăciunea nu alungă responsabilitățile
vieții, ci le reașază în lumina prezenței lui Dumnezeu. Ea nu ne desparte de lume, ci
ne ajută să rămânem în lume fără ca lumea să ne stăpânească inima.
Rugăciunea lui Iisus poate fi rostită dimineața, înainte de începerea lucrului, pe
drum, în momentele de așteptare, în vremea bolii sau atunci când tulburarea ne
cuprinde. Ea nu înlocuiește rugăciunile Bisericii, Sfânta Liturghie sau Sfintele Taine,
ci ne pregătește și ne unește mai adânc cu ele.
Când mânia începe să se ridice în noi, numele lui Iisus așază o clipă de lumină
între ispită și răspuns. Când frica ne tulbură, rugăciunea ne amintește că nu suntem
singuri. Când deznădejdea ne spune că nu mai există nicio ieșire, chemarea Domnului
deschide o fereastră către cer.
Nu întotdeauna vom simți pace sau căldură sufletească. Rugăciunea nu trebuie
măsurată după emoțiile noastre. Uneori ea se rostește în uscăciune, în oboseală și
chiar în întuneric. Dar tocmai statornicia din acele momente adâncește rădăcina
credinței.
Se povestește că un frate l-a întrebat pe un bătrân:
— Părinte, rostesc rugăciunea, dar mintea mea se risipește mereu. Ce folos mai
6
am?
Bătrânul i-a răspuns:
— Vasul în care torni neîncetat apă se spală, chiar dacă nu reține de la început
toată apa.
Așa se petrece și cu inima. Fiecare chemare sinceră a Numelui Domnului spală
ceva din praful adunat în noi. Poate nu vedem îndată schimbarea, dar Dumnezeu
lucrează în adânc, acolo unde ochiul nostru nu poate pătrunde.
Nu trebuie să căutăm stări neobișnuite, vedenii sau simțiri extraordinare. Rodul
adevăratei rugăciuni se vede în viață: în mai multă răbdare, într-o judecată mai puțin
aspră, în puterea de a ierta, în pacea cu care purtăm încercarea și în grija pentru
aproapele.
Dacă rugăciunea ne face mai mândri, mai reci sau mai disprețuitori față de
ceilalți, nu am coborât încă în inimă. Rugăciunea adevărată îl face pe om mai blând,
pentru că, stând înaintea milei lui Dumnezeu, el învață să aibă milă.
Astfel, Rugăciunea lui Iisus devine lucrarea tăcută a ogorului lăuntric. Ea păzește
sămânța Cuvântului, înmoaie pământul împietrit, curăță spinii și întărește rădăcina.
Nu lucrează cu zgomot, dar schimbă încet întreaga inimă.
Iar când omul cheamă cu credință numele lui Hristos, chiar și în cea mai adâncă
noapte, în ogorul sufletului său începe deja să se lumineze de ziuă.
V. Rodirea Cuvântului – când credința devine viață
Iubiți credincioși,
Sămânța nu este pusă în pământ pentru a rămâne ascunsă, ci pentru a încolți, a
crește și a aduce rod. Tot astfel, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dăruit numai
pentru a fi ascultat, admirat sau ținut minte, ci pentru a deveni viață în noi.
Putem cunoaște Evanghelia, putem vorbi frumos despre credință și putem apăra
adevărul, dar dacă acesta nu se preface în iubire, răbdare, iertare și milostenie,
sămânța nu și-a împlinit încă rostul. Credința care rămâne numai în cuvinte seamănă
cu un spic fără bob: are înfățișare, dar nu poate hrăni pe nimeni.
Rodirea începe în lucrurile mici. Uneori, rodul Cuvântului este o vorbă aspră pe
care alegem să nu o mai rostim. Alteori, este o judecată pe care o oprim înainte de a
răni, o împăcare pe care nu o mai amânăm, o rugăciune făcută pentru cel care ne-a
nedreptățit sau o mână întinsă unui om aflat în nevoie.
În ochii lumii, asemenea fapte pot părea neînsemnate. Înaintea lui Dumnezeu însă,
ele sunt spicele Împărăției. Fiecare gest făcut din iubire arată că sămânța Evangheliei
a prins rădăcină.
Mântuitorul spune că pământul cel bun rodește „întru răbdare”. Nu ni se cere să
devenim sfinți într-o singură zi și nici să nu mai cădem vreodată. Ni se cere să nu
părăsim lucrarea. Când cădem, să ne ridicăm; când ogorul se usucă, să ne întoarcem
7
la rugăciune; când spinii cresc din nou, să-i smulgem prin pocăință.
Viața duhovnicească nu este o izbândă fără întreruperi, ci o întoarcere necontenită
la Semănător. Dumnezeu nu disprețuiește începuturile noastre mici. El vede dorința
ascunsă, osteneala pe care ceilalți nu o cunosc și lupta purtată în tăcerea inimii.
Uneori ne descurajăm pentru că nu vedem rodul rugăciunii noastre. Ne rugăm
pentru un copil, pentru un om bolnav, pentru pacea familiei sau pentru îndreptarea
cuiva și avem impresia că nimic nu se schimbă. Dar sămânța nu răsare în ziua în care
a fost semănată. Ea rămâne un timp ascunsă sub brazdă, iar tocmai acolo, în nevăzut,
începe minunea.
Nicio rugăciune sinceră nu este pierdută. Nicio lacrimă nu cade în afara privirii lui
Dumnezeu. Niciun bine făcut în taină nu rămâne fără rod. Poate că noi nu vom vedea
întotdeauna secerișul, dar Dumnezeu cunoaște vremea în care fiecare sămânță trebuie
să răsară.
Pilda ne mai învață că rodul nu este destinat numai celui care îl produce. Grâul nu
crește pentru sine, ci devine pâine pentru alții. Tot astfel, credința noastră nu rodește
numai pentru mântuirea personală, ci și pentru viața celor din jur.
O mamă care se roagă seamănă credință în inima copiilor săi. Un tată care trăiește
cinstit lasă în familie o moștenire mai de preț decât averea. Un bătrân care își poartă
suferința fără deznădejde poate întări o comunitate întreagă. Un creștin care iartă rupe
un lanț al răului și pregătește în lume un loc pentru pace.
Pământul cel bun nu păstrează rodul pentru sine. Cu cât primește mai multă
lumină și ploaie, cu atât se dăruiește mai mult. Acesta este și semnul omului care s-a
apropiat cu adevărat de Dumnezeu: nu se închide în propria evlavie, ci devine mai
atent la nevoile celor din jur.
Sfinții Părinți pe care îi pomenim astăzi au primit sămânța credinței, au păstrat-o
întreagă și au transmis-o mai departe. Datorită mărturisirii lor, noi putem privi icoana
Mântuitorului și putem recunoaște în ea adevărul Întrupării. Ei nu au trăit numai
pentru mântuirea lor, ci au rodit pentru întreaga Biserică.
Aceeași chemare ajunge acum la noi. Am primit credința de la părinți, de la
bunici, de la slujitorii Bisericii și de la generațiile care au păzit-o cu jertfă. Nu suntem
proprietarii ei, ci lucrătorii și transmițătorii ei. Suntem chemați să o lăsăm celor care
vin după noi nu numai prin cuvinte, ci și printr-o viață care îi confirmă adevărul.
Copiii și tinerii nu vor învăța credința numai din ceea ce le spunem, ci mai ales
din ceea ce văd în noi. Dacă vor vedea că ne rugăm, dar nu iertăm, că sărutăm
icoanele, dar îi disprețuim pe oameni, cuvintele noastre nu vor prinde rădăcină. Dacă
însă vor vedea o credință blândă, vie și lucrătoare, vor înțelege că Evanghelia nu este
o poveste din trecut, ci puterea care poate schimba viața.
Să nu plecăm, așadar, din biserică asemenea unor oameni care au auzit doar o
istorisire frumoasă. Să luăm cu noi măcar un singur cuvânt și să-l așezăm în lucrare.
8
Poate cuvântul de astăzi va fi „iartă”, „rabdă”, „roagă-te”, „miluiește” sau „nu te
teme”. Un singur cuvânt primit cu inimă curată poate deveni începutul unei recolte
întregi.
Să ne cercetăm ogorul fără deznădejde. Dacă este bătătorit, Dumnezeu îl poate
afâna. Dacă este pietros, poate scoate piatra. Dacă este acoperit de spini, îl poate
curăți. El nu cere să venim înaintea Lui cu un pământ deja desăvârșit, ci cu o inimă
care acceptă să fie lucrată.
Să păstrăm sămânța dreptei credințe, asemenea Sfinților Părinți, să o udăm prin
Rugăciunea lui Iisus și să o facem roditoare prin iubirea față de aproapele.
Iar când grijile ne vor împietri din nou inima, să chemăm cu smerenie:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Atunci Semănătorul va veni iarăși, va deschide brazda inimii noastre și va face să
răsară din slăbiciunea noastră rod de viață veșnică.
Căci Dumnezeu nu încetează niciodată să semene, iar inima care se lasă lucrată de
El nu rămâne niciodată fără primăvară. Amin.
Pr. Gherman Costică
9