Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui protopop Apetrei Ionuț-Ștefan, un grup de douăzeci de credincioși ai Parohiei Podeni a participat la un pelerinaj în Bucovina, pășind cu rugăciune prin vetre de credință, istorie și cultură românească. De la Bogdana până la Humor, fiecare mănăstire ne-a descoperit o filă din trecutul Moldovei și ne-a apropiat de oamenii aleși de Dumnezeu să lucreze, prin sfințenie și jertfă, în grădina Sa.
Pelerinaj în Bucovina – o zi petrecută în grădina lui Dumnezeu
Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui protopop Apetrei Ionuț-Ștefan, în ziua de 20 august 2026, un grup de douăzeci de credincioși ai Parohiei Podeni a pornit într-un pelerinaj la mănăstirile din Bucovina. A fost o călătorie îndelung pregătită și mult așteptată, în care drumul nu a însemnat doar trecerea de la un loc la altul, ci apropierea treptată de izvoarele credinței, ale istoriei și ale spiritualității noastre.
Sunt călătorii în urma cărora omul se întoarce cu fotografii, amintiri și lucruri cumpărate. Pelerinajul este însă o călătorie aparte. Din el ne întoarcem cu ceva ce nu poate fi așezat în bagaje: cu mai multă pace, cu mintea luminată de istoria locurilor sfinte și cu sufletul atins de rugăciunile celor care au trăit acolo înaintea noastră.
Dis-de-dimineață, după rostirea rugăciunii de călătorie, am plecat din Podeni, încredințându-ne purtării de grijă a lui Dumnezeu. Drumul a început sub semnul rugăciunii și al bucuriei de a fi împreună. În autocar s-au cântat pricesne, iar înainte de sosirea la fiecare mănăstire a fost prezentat un scurt istoric al așezământului care urma să ne primească. Am vorbit despre ctitori, despre voievozi și mari boieri, despre ierarhi, cuvioși, zugravi și călugări care și-au legat viața de acele locuri.
Astfel, când coboram din autocar, bisericile nu ne mai erau cu totul necunoscute. Știam cine le ridicase, prin ce încercări trecuseră și ce oameni sfinți se nevoiseră între zidurile lor. Piatra căpăta glas, pictura devenea mărturisire, iar mormintele voievozilor și ale ctitorilor ne vorbeau despre vremelnicia puterii omenești și despre ceea ce rămâne din viața unui om după trecerea veacurilor.
Prima oprire a fost la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, cea mai veche biserică de piatră păstrată în Moldova. Ctitorită de voievodul Bogdan I, întemeietorul Moldovei, biserica ne-a primit asemenea unei porți deschise către începuturile istoriei noastre. În liniștea ei, lângă mormintele primilor voievozi moldoveni și înaintea moaștelor Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți, am înțeles că temelia unei țări nu se așază numai prin puterea armelor, ci și prin credință, rugăciune și jertfă.
De la Bogdana ne-am îndreptat spre Sihăstria Putnei, acel liman de liniște ascuns între pădurile Bucovinei. Aici am vorbit despre primii sihaștri, despre tătarul încreștinat Atanasie și despre Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan. După aproape două veacuri de pustiire, mănăstirea a renăscut, dovedind că locurile sfințite prin rugăciune nu mor niciodată. Ele pot fi acoperite pentru o vreme de uitare și ruină, dar Dumnezeu păstrează în ele, asemenea unui jar ascuns sub cenușă, căldura rugăciunilor de odinioară.
Am ajuns apoi la Mănăstirea Putna, „Ierusalimul neamului românesc”. În fața mormântului Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, cuvintele devin puține, iar tăcerea capătă greutate. Acolo odihnește domnitorul care a înțeles că biruințele trebuie întoarse lui Dumnezeu prin altare, iar puterea trebuie așezată în slujba credinței și a poporului. Ne-am rugat pentru țară, pentru pace, pentru familiile noastre și pentru păstrarea credinței primite de la înaintași.
Pelerinajul a continuat la Mănăstirea Sucevița, adevărată cetate a credinței. Zidurile puternice, turnurile și pictura în care predomină verdele alcătuiesc o armonie de o rară frumusețe. În fața cunoscutei fresce a Scării Sfântului Ioan Sinaitul, fiecare dintre noi a fost chemat să se gândească la propriul urcuș duhovnicesc. Viața creștină se parcurge treaptă cu treaptă: prin rugăciune, iertare, milostenie, răbdare și smerenie. Uneori urcăm, alteori cădem, dar Dumnezeu ne cheamă să ne ridicăm și să continuăm drumul.
La Mănăstirea Moldovița am întâlnit Evanghelia zugrăvită în culori. Frescele sale, dominate de lumina caldă a galbenului, au transformat zidurile într-o carte deschisă. Am privit scenele Imnului Acatist, Arborele lui Iesei și Asediul Constantinopolului, înțelegând că înaintașii noștri nu despărțeau niciodată apărarea țării de apărarea credinței. În vremuri de primejdie, ei ridicau ziduri, dar ridicau mai întâi rugăciuni către Dumnezeu și către Maica Domnului.
La Voroneț am privit celebrul albastru care pare să fi păstrat pe ziduri o fărâmă din seninul cerului. Am vorbit despre legătura dintre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, despre smerenia conducătorului care, în ceasurile de cumpănă, a știut să ceară sfatul unui om al lui Dumnezeu. În fața marii fresce a Judecății de Apoi am înțeles că fiecare faptă, fiecare cuvânt și fiecare alegere a omului au greutate înaintea veșniciei.
Ultima oprire a fost la Mănăstirea Humor, unde roșul cald al frescelor vorbește despre jertfă, iubire și viață. Aici, Parabola Fiului Risipitor ne-a așezat înainte una dintre cele mai frumoase imagini ale întoarcerii omului la Dumnezeu. Pelerinajul este el însuși o plecare și o întoarcere: plecăm din casele noastre, ne cercetăm sufletul în lumina locurilor sfinte și ne întoarcem cu dorința de a fi mai buni, mai iertători și mai apropiați de Dumnezeu.
La fiecare biserică, grupul nostru a cântat cântări de laudă Domnului și Preasfintei Fecioare Maria. A fost impresionant să vedem cum vocile unor oameni simpli, uniți prin aceeași credință, umpleau bolțile vechilor biserici. Pentru câteva clipe, nu am mai fost doar vizitatori veniți să admire monumente istorice. Am devenit o mică obște aflată în rugăciune, continuând cântarea celor care s-au rugat în acele locuri de-a lungul veacurilor.
Drumul dintre mănăstiri a fost și el parte din pelerinaj. Am cântat pricesne, am ascultat istoria fiecărui așezământ și am privit frumusețea Bucovinei, cu pădurile, dealurile și satele sale. Ziua întreagă a devenit o trecere printr-o grădină binecuvântată, îngrijită de oameni aleși de Dumnezeu să lucreze în ea.
Mănăstirile sunt, într-adevăr, asemenea unor grădini ale Raiului sădite pe pământ. Voievozii și ctitorii au așezat temeliile, zugravii au acoperit zidurile cu frumusețe, iar călugării și călugărițele le-au udat de-a lungul secolelor cu rugăciune și lacrimi. Noi, pelerinii de astăzi, am intrat pentru câteva ceasuri în această grădină și am primit din roadele ei: pace, lumină, întărire și bucurie duhovnicească.
La întoarcere, deși trupurile purtau oboseala unei zile lungi, sufletele erau mai ușoare. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria săvârșită cu bine, pentru frumusețea locurilor văzute și pentru comuniunea dintre noi. Ne-am întors la Podeni cu recunoștință, purtând în memorie chipurile mănăstirilor, iar în inimă ecoul cântărilor înălțate împreună.
Aducem mulțumire Bunului Dumnezeu pentru toate binecuvântările acestei zile și părintelui protopop Apetrei Ionuț-Ștefan pentru binecuvântarea sa. Mulțumim tuturor pelerinilor care au făcut din această călătorie o zi de rugăciune, comuniune și bucurie.
Pelerinajul s-a încheiat, dar lucrarea lui trebuie să continue în viața fiecăruia. Dacă am adus acasă mai multă pace, mai multă dorință de rugăciune și mai multă dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, atunci osteneala drumului și-a împlinit rostul.
Pentru o zi, Dumnezeu ne-a îngăduit să pășim prin grădina Sa. Acum ne revine datoria de a păstra în suflete ceva din frumusețea, liniștea și lumina ei.
Pr. Gherman Costică
