Trăim, poate mai mult decât ne dăm seama, din mila lui Dumnezeu. Cerem iertare pentru propriile căderi, dar păstrăm uneori ani întregi în inimă greșelile celor care ne-au rănit. Prin Pilda datornicului nemilostiv, Hristos ne cheamă să coborâm până în cămara cea mai tainică a sufletului și să înțelegem că iertarea nu schimbă trecutul, dar poate împiedica trecutul să ne întunece viitorul. Să iertăm, pentru că am fost iertați; să avem milă, pentru că noi înșine trăim din mila lui Dumnezeu.
9.Pilda datornicului nemilostiv
Iubiți credincioși,
De fiecare dată când deschidem Sfintele Evanghelii, simțim că Domnul nostru Iisus Hristos coboară în mijlocul nostru, ca un Părinte iubitor, și ne grăiește cuvinte de viață. El nu vorbește ca un judecător aspru, nici ca un filozof rece, ci ca un Tată care își iubește fiii și dorește să-i învețe calea spre Împărăția Cerurilor.
Domnul nostru Iisus Hristos, știind cât de greoi suntem noi în pricepere și cât de adesea mintea noastră se lasă furată de grijile lumii, a ales un chip de vorbire simplu și blând: pilda sau parabola. Pilda este o povestire pământească, dar care ascunde în ea un înțeles ceresc. Ea este asemenea unei semințe mici care, odată sădită în inima omului, poate odrăsli un copac mare și roditor.
Sfinții Părinți ne spun că Domnul a folosit pildele ca să ne arate tainele Împărăției cerurilor pe înțelesul nostru. Dacă ar fi vorbit direct în limbajul ceresc, mintea noastră omenească nu ar fi putut cuprinde învățătura. Dar El, ca un învățător blând, a luat lucruri simple din viața oamenilor – un tată și un fiu, un semănător și ogorul său, un păstor și oile lui, un împărat și slujitorii săi – și prin acestea ne-a deschis porțile tainelor cele veșnice.
Astfel, parabolele sunt o pogorâre a lui Dumnezeu la înțelegerea noastră. Așa cum mama își pleacă glasul și rostește cuvinte mai mici ca să fie înțeleasă de pruncul ei, tot așa și Domnul coboară în graiul nostru omenesc, pentru ca sufletul nostru să poată primi lumina adevărului.Dar să nu uităm: în spatele acestor pilde simple se ascunde adâncul cel nemărginit al înțelepciunii Dumnezeiești. Cel ce ascultă cu urechea trupească, aude doar o istorisire frumoasă; dar cel ce ascultă cu inima deschisă, primește o comoară pentru mântuire.De aceea, iubiți credincioși, să ne apropiem astăzi de Evanghelia acestei duminici cu inimă smerită și cu urechi duhovnicești, ca să putem înțelege ce vrea să ne învețe Domnul prin pilda datornicului nemilostiv.
Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai grăitoare pilde ale Mântuitorului, numită „pilda datornicului nemilostiv”. Ea începe cu imaginea unui împărat care a vrut să facă socoteală cu slugile sale. Printre ele s-a aflat și o slugă care îi datora o sumă uriașă – zece mii de talanți. Dacă am încerca să ne imaginăm valoarea acestei datorii, am înțelege că era o povară cu neputință de plătit în toată viața omului.
Această datorie uriașă este chipul păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu. Gândiți-vă, fraților, câte cuvinte rostite în deșert, câte gânduri necurate, câte fapte de care ne rușinăm alcătuiesc datoria noastră zilnică înaintea Stăpânului ceresc! Și totuși, atunci când sluga a căzut în genunchi și s-a rugat stăruitor, împăratul s-a umplut de milă și i-a iertat toată datoria.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu, în marea Sa bunătate, este gata să ierte totul, oricât de greu ar fi păcatul nostru, dacă ne pocăim cu sinceritate. Nu există păcat care să fie mai mare decât mila lui Dumnezeu.
Dar, iată, sluga iertată, ieșind afară, întâlnește pe un semen de-al său care îi datora o sumă mică, neînsemnată față de ceea ce i se iertase lui. Și în loc să arate aceeași milă pe care o primise, el se împietrește și refuză să ierte.Prin aceasta, Domnul vrea să ne arate oglinda sufletului nostru. De multe ori ne rugăm: „Doamne, iartă-mă!”, și Dumnezeu ne ridică povara cea mare. Dar când vine aproapele nostru și ne cere iertare pentru o vorbă sau pentru o nedreptate mică, de multe ori ne închidem inima și nu vrem să iertăm.Nu trebuie să privim la această pildă ca la o simplă istorisire, ci ca la un cuvânt care ne privește pe fiecare. Fiecare dintre noi este acea slugă datornică. Și fiecare dintre noi este pus în fața alegerii: să fim milostivi precum Tatăl nostru Cel ceresc, sau să rămânem împietriți și nemilostivi.
Iubiți credincioși,
Ceea ce ne cutremură în Evanghelia de astăzi este chipul măreției milei lui Dumnezeu. Împăratul din pildă, care a iertat sluga de datoria cea uriașă, este chiar Dumnezeu-Tatăl. Datoria slugii este păcatul nostru, care zi de zi se adună, fie cu voie, fie fără de voie.
Și totuși, ce face Stăpânul? Nu ne alungă, nu ne pedepsește îndată, nu ne aruncă în temnița deznădejdii, ci ne așteaptă cu răbdare. Ne îndeamnă cu blândețe să ne întoarcem, ne cheamă prin cuvântul Evangheliei, ne atinge inima prin glasul conștiinței. Și atunci când cădem la picioarele Lui cu lacrimi și zicem din inimă: „Iartă-mă, Doamne, că am greșit!”, El Se mișcă de milă și ne iartă.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că mila lui Dumnezeu este mai mare decât judecata, și iertarea Lui mai adâncă decât păcatul nostru. Dacă ar fi să ne pedepsească după cum merităm, niciunul n-ar putea sta în picioare înaintea Lui. Dar El, ca un Părinte Bun, șterge datoria, ca să ne ridice la demnitatea de fii ai Săi.
Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt care ar trebui să-l purtăm în inimă toată viața: „Nu este păcat care să biruiască iubirea lui Dumnezeu.” De aceea și Biserica noastră este plină de rugăciuni ce pun înaintea ochilor noștri această negrăită bunătate. La fiecare slujbă auzim: „Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești.”
Cea mai înaltă dovadă a acestei iubiri este Jertfa de pe Cruce. Acolo, Fiul lui Dumnezeu a plătit pentru noi datoria cea uriașă a păcatului, pe care nu o puteam plăti singuri. Prin sângele Său vărsat, El ne-a dăruit iertarea și ne-a deschis poarta Împărăției Cerurilor.Să ne gândim bine, fraților: de câte ori ne-am apropiat de Taina Spovedaniei cu inimă apăsată, și după aceea am plecat ușurați, cu sufletul luminat, ca și cum ni s-ar fi ridicat o piatră grea de pe inimă? Aceasta nu e altceva decât mila nemărginită a lui Dumnezeu, care ne șterge datoria și ne dăruiește din nou șansa mântuirii.
Iubiți credincioși,
După ce am văzut cât de nemărginită este mila lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că suntem datori și noi să arătăm aceeași milă față de semenii noștri.Domnul nu ne iartă doar pentru ca să ne ușurăm sufletul, ci și ca să devenim noi înșine izvor de iertare. Mila pe care o primim de la El trebuie să circule mai departe prin noi, asemenea unei ape vii care se revarsă și aduce viață pretutindeni unde ajunge.Pilda de astăzi este limpede: sluga care a primit iertare, dar nu a știut să ierte la rândul ei, a pierdut totul. În același chip, și noi riscăm să pierdem darul iertării dumnezeiești dacă refuzăm să-l dăruim și noi celor din jurul nostru.
Aici trebuie să ne întrebăm fiecare, în taina conștiinței noastre:Pe cine nu am iertat încă?Cu cine port în inimă supărare?Pe cine nu vreau să privesc în ochi din cauza unei vechi neînțelegeri?
Căci atâta timp cât sufletul nostru este ținut de lanțul neiertării, nu poate gusta deplin libertatea pe care o dă Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Nimic nu ne face mai asemenea cu Dumnezeu decât iertarea.” Gândiți-vă, fraților, ce mare cinste avem: prin iertare ne asemănăm cu Însuși Tatăl ceresc. Dacă El, care este Atotputernic, iartă, cum am putea noi, oamenii, să rămânem neînduplecați?
Să ne amintim și de cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Observați, Dumnezeu leagă iertarea Sa de iertarea noastră. Dacă vrem să primim iertare de sus, trebuie să iertăm și noi pe pământ.
Nu e întâmplător că Hristos a așezat această condiție în însăși rugăciunea pe care o rostim în fiecare zi. E ca și cum ar fi vrut să ne amintească necontenit: „Vrei să fii iertat? Atunci iartă și tu!”
Iubiți credincioși, iertarea nu este o slăbiciune, ci o biruință. Nu este o pierdere, ci este o comoară. Nu este o rușine, ci o slavă. Când ierți, te asemeni cu Dumnezeu și câștigi o pace pe care lumea nu o poate da.
Iubiți credincioși,
Dacă până acum am înțeles că Dumnezeu ne iartă și că suntem datori să iertăm și noi, acum să privim mai departe: ce roade aduce iertarea în viața omului?
În primul rând, iertarea aduce pace. Inima care iartă se liniștește asemenea unei ape limpezi care nu mai e tulburată de vânt. Când purtăm supărare, simțim înăuntrul nostru o neliniște, o apăsare, o greutate. Dar când spunem din toată inima: „te iert!”, simțim că acea piatră se ridică și sufletul se ușurează.
Apoi, iertarea aduce bucurie. Este o bucurie tainică, sfântă, pe care nu o cunoști decât atunci când ai iertat cu adevărat. Este bucuria pe care o simte părintele când își îmbrățișează copilul rătăcit întors acasă. Este bucuria care face să strălucească fața omului, chiar dacă a trecut prin multe necazuri.
Iertarea este și vindecare. Multe boli sufletești și chiar trupești își au rădăcina în neiertare: în mânia reținută, în amărăciunea purtată în inimă ani de zile. Când omul iartă, se eliberează nu doar spiritual, ci uneori și trupește, căci trupul se liniștește odată cu sufletul.
Prin iertare se întărește dragostea în familie, între soți, între părinți și copii, între prieteni și vecini. Fără iertare, dragostea se usucă. Dar când iertarea se revarsă, dragostea prinde rădăcini mai adânci și devine trainică.
Cel mai de preț rod al iertării este apropierea de Dumnezeu. Când iertăm, Îl lăsăm pe Hristos să locuiască în inima noastră. Atunci sufletul devine un locaș de lumină, iar omul trăiește bucuria de a fi în armonie cu voia lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Unde este iertare, acolo este Duhul Sfânt.” Așadar, prin iertare, devenim locuință vie a harului dumnezeiesc.
Iar în Viețile Sfinților găsim o altă pildă asemănătoare: un bătrân monah a spus ucenicilor săi că nu cunoaște o cale mai scurtă spre Împărăția Cerurilor decât iertarea aproapelui. Căci omul care iartă, spunea el, se face asemenea lui Hristos pe Cruce, Care a strigat: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi nu este doar o istorisire frumoasă, nici doar o lecție teologică, ci este o chemare practică, vie, adresată fiecăruia dintre noi. Domnul ne învață că iertarea nu se oprește la cuvinte, ci trebuie să devină legea de fiecare zi a vieții noastre.
De multe ori, tocmai în familie – acolo unde ar trebui să fie cea mai multă dragoste – apar neînțelegeri și supărări. Soțul și soția, părintele și copilul, frații între ei pot ridica ziduri între ei din pricina unui cuvânt aspru sau a unei fapte necugetate. Dacă nu punem iertarea la mijloc, aceste ziduri devin tot mai greu de dărâmat. Dar dacă fiecare spune din inimă: „Te iert!”, atunci casa se umple de pace și dragoste.
În comunitatea noastră, de multe ori apar conflicte mici: o vorbă spusă la nervi, o nedreptate, o bârfă. Dacă le lăsăm să crească, ele se fac prăpastie între suflete. Dar dacă răspundem cu iertare și blândețe, atunci prăpastia se umple cu podul dragostei. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).
Și în afara casei, la serviciu, în relațiile cu semenii, iertarea este cheia păcii. Un cuvânt blând poate opri o ceartă; un gest de iertare poate aduce împăcare între oameni.
Să nu uităm: atunci când iertăm, noi nu facem bine doar aproapelui nostru, ci mai ales nouă înșine. Căci iertarea rupe lanțurile amărăciunii și lasă sufletul liber, ușor, deschis spre Dumnezeu.
De aceea, iubiți credincioși, să luăm aminte ca fiecare zi a vieții noastre să fie o școală a iertării. În felul acesta, Evanghelia de astăzi nu rămâne doar o pildă din carte, ci devine respirația vieții noastre.
Iubiți credincioși,
Am văzut astăzi că Domnul ne învață Împărăția prin pilda datornicului nemilostiv. Am înțeles că noi suntem acea slugă datornică, iar Dumnezeu este Împăratul cel milostiv. Am văzut că El ne iartă fără margini, dar și că ne cere să iertăm și noi la rândul nostru, pentru ca iertarea Lui să rămână lucrătoare în noi.
Am înțeles că iertarea nu este opțională, ci este însăși calea mântuirii noastre. Cel ce iartă se aseamănă cu Dumnezeu, iar cel ce nu iartă se rupe de Dumnezeu.
Am văzut și roadele iertării: pacea, bucuria, vindecarea, dragostea, apropierea de Dumnezeu. Și am înțeles din pildele Sfinților că iertarea deschide cerurile și atrage harul Lui Dumnezeu peste sufletele noastre.
De aceea, să plecăm astăzi acasă cu hotărârea de a nu lăsa neiertarea să stăpânească inimile noastre. Dacă avem vreo supărare nerezolvată, să îndrăznim să facem primul pas. Dacă cineva ne-a greșit, să-l iertăm. Și dacă noi am greșit cuiva, să cerem iertare.
Să ținem minte, iubiți credincioși: la Judecata de Apoi, când vom sta înaintea Tronului de lumină, vom fi întrebați nu doar ce am făcut, ci și dacă am iertat. Și atunci, singurul răspuns vrednic să-l aducem Domnului este acesta: „Doamne, am iertat, precum și Tu m-ai iertat.”
Să ne rugăm deci Mântuitorului nostru Hristos să ne înmoaie inimile, să ne dea duh de blândețe și puterea de a ierta, ca să ne putem bucura încă de aici de pacea Împărăției Lui. Și să-L chemăm pe Dumnezeu în sufletele noastre cu cuvântul psalmistului: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…” Amin.
Pr.Gherman Costică
