Predică - Înmulțirea pâinilor

4. Înmulțirea pâinilor

Există în Sfânta Evanghelie pagini peste care timpul nu a putut așterne niciodată praful uitării. Ori de câte ori le ascultăm, ele își păstrează aceeași prospețime, aceeași lumină și aceeași putere de a ne mișca inima. Parcă nu sunt întâmplări petrecute odinioară, ci clipe care se petrec mereu, sub ochii noștri.

Una dintre acestea este și Evanghelia pe care Biserica ne-a pus-o astăzi înainte.

Să ne lăsăm, pentru câteva clipe, purtați de cuvântul Sfântului Evanghelist Matei. Să ieșim din zgomotul lumii și să pășim în acea pustie binecuvântată, unde cerul se unește cu pământul, iar mulțimi de oameni Îl urmează pe Hristos fără să știe unde se va sfârși drumul. Nu-i adunase acolo făgăduința unei mese îmbelșugate și nici dorința unei priveliști neobișnuite. Îi adusese nădejdea. Fiecare purta în suflet o durere, în trup o neputință sau în inimă o întrebare. Și toți priveau spre Unul Singur.

Atunci Evanghelia rostește unul dintre cele mai tandre cuvinte despre Dumnezeu: „I S-a făcut milă de ei.”

Înainte de minune este mila. Înainte de pâine este iubirea. Înainte de belșug este privirea plină de compasiune a lui Hristos. Dumnezeu nu începe prin a împărți pâini, ci prin a Se apropia de om. El vede ceea ce nimeni nu vede, aude suspinul pe care nimeni nu-l aude și atinge rana pe care omul o ascunde chiar și de cei apropiați.

De aceea, minunea care va urma nu începe în mâinile ucenicilor și nici în cele cinci pâini și doi pești. Ea începe în inima lui Dumnezeu.

...„I S-a făcut milă de ei.”

Ce cuvânt minunat! Dacă Sfântul Evanghelist ar fi vrut doar să ne spună că Hristos a făcut o minune, ar fi putut trece peste acest amănunt. Dar Duhul Sfânt nu îngăduie niciun cuvânt de prisos în Evanghelie. Înainte de a ne arăta mâinile care binecuvântează pâinile, ne descoperă inima din care izvorăște minunea. Mai întâi este mila, apoi puterea; mai întâi iubirea, apoi minunea.

Așa este Dumnezeu. El nu lucrează niciodată rece, niciodată impersonal. Fiecare minune a lui Hristos este răspunsul iubirii Sale la suferința omului. Nu vindecă pentru a uimi mulțimile, nu hrănește pentru a-Și arăta puterea, ci pentru că Îi este milă. Mila este chipul iubirii atunci când întâlnește suferința.

Și, dacă privim cu luare-aminte, vom vedea că Domnul nici măcar nu așteaptă să-I ceară cineva pâine. Nimeni nu-I spune: „Doamne, ne este foame.” El vede ceea ce oamenii încă nu rostiseră. Aceasta este taina iubirii dumnezeiești: Dumnezeu cunoaște nevoile noastre înainte ca ele să se prefacă în cuvinte. El vede foamea ascunsă, lacrima nerostită, durerea pe care omul încearcă să o ascundă chiar și de sine.

Oare nu așa lucrează Dumnezeu și în viața fiecăruia dintre noi? De câte ori nu ne-am întors în urmă și am înțeles că mâna Lui ne ocrotise înainte ca noi să-I cerem ajutorul? De câte ori nu am descoperit că harul Lui ne ieșise în întâmpinare atunci când noi nici nu mai aveam puterea să ne rugăm? Dumnezeu nu este doar Cel care răspunde rugăciunilor noastre; El este și Cel care, în iubirea Sa, vine în întâmpinarea nevoilor pe care noi înșine încă nu le-am înțeles pe deplin.

De aceea, Evanghelia de astăzi este, înainte de toate, o Evanghelie a milei. Minunea pâinilor nu începe în coșurile ucenicilor, nici în cele cinci pâini și cei doi pești. Ea începe în inima lui Hristos. Iar câtă vreme inima Lui rămâne deschisă pentru om – și ea va rămâne deschisă în veci – nici lumea nu va duce lipsă de adevărata hrană.

Soarele se apropia de asfințit. Ziua se scurgea încet, iar peste mulțime începea să se simtă oboseala. Ucenicii priveau oamenii și vedeau ceea ce vede orice om: un loc pustiu, puțină hrană și mii de guri flămânde. Calculul lor era cât se poate de firesc și de omenesc.

De aceea se apropie de Mântuitorul și Îi spun:

„Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare.”

Cât de omenească este această propunere! Ea pare chiar înțeleaptă. Ucenicii nu sunt nepăsători, ci preocupați de oameni. Ei văd nevoia și caută o soluție. Numai că soluția lor se oprește acolo unde se opresc și puterile omului.

Dar răspunsul lui Hristos răstoarnă întreaga lor judecată:

„N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce.”

La prima vedere, aceste cuvinte par imposibile. Cum să hrănească doisprezece oameni o mulțime atât de mare? Cum să ofere ceea ce nici ei înșiși nu aveau?

Și totuși, Hristos nu le cere ceea ce pot face prin puterile lor. El îi învață o lecție pe care aveau să o înțeleagă deplin abia după Pogorârea Duhului Sfânt: Dumnezeu nu ne întreabă mai întâi ce putem, ci dacă suntem gata să-I punem în mâini puținul nostru. Harul începe acolo unde omul încetează să se mai bizuie numai pe propriile puteri.

Fraților, de câte ori nu ne asemănăm și noi ucenicilor? Privim la încercările vieții și spunem: „Nu se poate... Nu ajunge... Nu avem destul...” Ne uităm la puținul pe care îl avem și uităm să ne uităm la Dumnezeu, Cel în mâinile Căruia puținul nu mai rămâne niciodată puțin.

Ucenicii privesc în jur. Fac socoteala. Numără ceea ce au la îndemână și răspunsul lor este dezarmant de sincer: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești.”

„Decât...” În acest cuvânt scurt se ascunde toată sărăcia omului. De câte ori nu rostim și noi același cuvânt?

Doamne, nu am decât puțină credință..., nu am decât puțină răbdare..., nu am decât puțină putere... nu am decât atâtea griji și atâtea neputințe...

Ne măsurăm mereu viața după ceea ce ne lipsește. Ne uităm mai mult la cele cinci pâini decât la Cel Care stă înaintea noastră.

Dar Hristos nu-i întreabă pe ucenici de ce au atât de puțin. Nu le spune: „De ce nu sunt zece pâini? De ce nu sunt o sută?” El rostește doar atât: „Aduceți-Mi-le aici.”

Ce cuvinte simple și ce adâncime fără margini!

Domnul nu cere ceea ce nu avem. El nu așteaptă de la noi bogății pe care nu le putem oferi. El ne cere doar să-I încredințăm ceea ce avem, oricât de puțin ar părea în ochii noștri.

Aceasta este legea harului: Dumnezeu nu binecuvântează ceea ce păstrăm numai pentru noi, ci ceea ce așezăm cu încredere în mâinile Lui.

Și poate că aici se află una dintre cele mai mari piedici ale vieții noastre duhovnicești. Nu faptul că avem puțin, ci faptul că păstrăm acel puțin numai pentru noi. Îl socotim prea neînsemnat pentru Dumnezeu și uităm că, în mâinile Lui, puținul încetează să mai fie puțin.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune un cuvânt care luminează această taină: „Nu bogăția darului caută Dumnezeu, ci dragostea cu care este adus.”

De aceea, Dumnezeu a primit cei doi bănuți ai văduvei, a primit lacrimile femeii păcătoase, a primit mărturisirea tâlharului de pe cruce și primește astăzi cea mai smerită rugăciune, dacă izvorăște dintr-o inimă sinceră.

Fraților, dacă am avea curajul să-I punem înainte lui Dumnezeu puținul nostru, am vedea mai multe minuni decât ne închipuim. O rugăciune spusă cu inimă curată poate schimba o viață. Un cuvânt bun poate ridica un suflet căzut. O iertare poate vindeca o familie. O faptă de milostenie poate deschide cerul pentru cel care o săvârșește.

Nu pentru că acestea ar fi mari în sine, ci pentru că Dumnezeu este mare.

După ce ucenicii aduc înaintea Domnului cele cinci pâini și cei doi pești, Evanghelia își încetinește parcă mersul. Fiecare gest al lui Hristos este consemnat cu grijă, ca și cum Duhul Sfânt ar dori să nu pierdem nimic din frumusețea acestei clipe.

„Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă, luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor.”

Ce liniște trebuie să se fi așternut peste acea mulțime! Mii de oameni priveau spre Hristos. Nimeni nu știa ce va urma. În mâinile Lui se aflau doar cinci pâini și doi pești, iar înaintea Lui o mare de chipuri flămânde.

Și totuși, Domnul nu Se grăbește. Mai întâi privește spre cer.

Nu pentru că ar avea nevoie de ajutor, căci El este Fiul lui Dumnezeu, ci pentru a ne învăța că orice dar adevărat își are izvorul în Tatăl ceresc. El sfințește masa oamenilor prin recunoștință și binecuvântare. Ne arată că pâinea nu este doar rodul pământului și al ostenelii omului, ci, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu.

Apoi frânge pâinea.

Gestul acesta, atât de simplu, avea să rămână întipărit pentru totdeauna în memoria ucenicilor. Îl vor vedea din nou în foișorul Cinei celei de Taină. Îl vor recunoaște pe drumul spre Emaus, când Domnul va frânge pâinea înaintea lor. Și același gest se săvârșește până astăzi, pe fiecare Sfânt Altar al Bisericii.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că această minune este o preînchipuire a Sfintei Euharistii. Hristos nu oferă doar hrană pentru o zi, ci descoperă hrana care va întări lumea până la sfârșitul veacurilor. Pâinea înmulțită în pustie satură foamea trupului; Trupul lui Hristos, dăruit în Sfânta Împărtășanie, satură foamea după viața veșnică.

Fraților, poate că cea mai mare minune nu este aceea că cinci pâini au ajuns pentru mii de oameni. Cea mai mare minune este că, după două mii de ani, Hristos continuă să hrănească lumea. La fiecare Sfântă Liturghie, El este Același: binecuvântează, frânge și Se dăruiește. Iar noi nu suntem mai departe de mulțimea din pustie decât prin câteva pagini de Evanghelie. În fața Sfântului Altar stăm cu aceeași foame de sens, de iertare și de viață, iar Domnul ne întinde aceeași Pâine a Vieții.

Nu întâmplător, în aceeași zi în care Evanghelia ne vorbește despre pâinea împărțită tuturor, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să nu fie dezbinări între voi, ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere.”

Cele două lecturi se luminează una pe cealaltă.

În pustie nu existau bogați și săraci, oameni însemnați și oameni neînsemnați. Toți ședeau pe iarbă cu aceeași foame și toți primeau aceeași pâine din mâinile ucenicilor. Nimeni nu primea mai mult pentru că era mai vrednic și nimeni nu era trecut cu vederea pentru că era mai neînsemnat. Înaintea lui Hristos, toți sunt fii ai aceluiași Tată ceresc.

Așa este și Biserica.

Ne deosebesc vârsta, starea socială, pregătirea, firea sau darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, dar pe toți ne adună aceeași credință, aceeași Sfântă Liturghie și aceeași Pâine a Vieții. Din același Potir se împărtășește copilul și bătrânul, omul simplu și cel învățat, cel bogat și cel sărac. Hristos nu Se împarte, ci Se dăruiește întreg fiecăruia.

De aceea, cuvintele Sfântului Pavel sunt atât de actuale. Ori de câte ori lăsăm în suflet mândria, invidia, judecarea aproapelui sau neiertarea, începem să rupem tocmai comuniunea pe care Hristos a venit să o zidească. Nu putem primi aceeași Pâine cerească și, în același timp, să păstrăm în inimă dezbinarea.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că masa Domnului este „masa iubirii”, iar cel care se apropie de ea este chemat să se împace mai întâi cu fratele său. Căci nu este cu putință să ne unim cu Hristos, dacă refuzăm să fim uniți între noi.

Iată de ce minunea înmulțirii pâinilor nu vorbește numai despre hrana pe care Dumnezeu o oferă, ci și despre lumea nouă pe care El o întemeiază: o lume în care oamenii nu se mai adună în jurul intereselor lor, ci în jurul lui Hristos; nu se mai definesc prin ceea ce îi desparte, ci prin iubirea care îi unește.

Și aceasta rămâne una dintre cele mai mari mărturii pe care le poate da o parohie: să fie o familie în care oamenii se roagă unii pentru alții, se iartă, își poartă sarcinile și se bucură împreună de darurile lui Dumnezeu. Acolo unde este această comuniune, minunea Evangheliei continuă și astăzi.

Pustia din Evanghelie nu este doar un loc de pe harta Țării Sfinte. Ea este și chipul lumii în care trăim. O lume în care omul are tot mai multe mijloace de a-și împlini dorințele și, totuși, simte tot mai apăsător un gol pe care nimic pământesc nu-l poate umple.

Nu întâmplător, Biserica ne așază această Evanghelie chiar în apropierea începutului Postului Adormirii Maicii Domnului. Este ca și cum ne-ar spune: înainte de a vă înfrâna de la hrană, învățați să vă întrebați de ce îi este foame sufletului vostru.

Postul nu este o simplă schimbare a alimentației și nici o încercare de a ne dovedi voința. El este un drum al întoarcerii către Dumnezeu. Renunțând de bunăvoie la ceva din cele care hrănesc trupul, descoperim cât de mult tânjește sufletul după rugăciune, după liniște, după iertare și după întâlnirea cu Hristos.

De aceea, adevărata întrebare nu este doar: „Ce voi pune astăzi pe masa mea?”, ci și: „Ce voi așeza astăzi pe masa sufletului meu?” Dacă trupul este hrănit în fiecare zi, iar sufletul rămâne flămând săptămâni sau chiar luni întregi, nu este de mirare că omul își pierde pacea, răbdarea și bucuria.

Să întâmpinăm, așadar, apropiatul post nu cu teamă, ci cu bucurie. Să-l privim ca pe un dar pe care Biserica ni-l pune înainte, ca pe o chemare de a ne așeza mai des la rugăciune, de a deschide Sfânta Scriptură, de a ne împăca cu cei pe care i-am supărat și de a ne pregăti inimile pentru întâlnirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.

Când omul începe să flămânzească după Dumnezeu, descoperă că nicio osteneală nu este prea mare și nicio jertfă nu este zadarnică. Atunci înțelege că adevărata sa îndestulare nu se află în cele care trec, ci în Cel care rămâne în veci, Hristos, Pâinea Vieții.

Iubiți credincioși, peste puțină vreme și noi vom ieși din această sfântă biserică și ne vom întoarce la casele și la grijile noastre. Dar Dumnezeu voiește ca niciunul dintre noi să nu plece așa cum a venit. Dacă L-am întâlnit cu adevărat pe Hristos în rugăciune, dacă am ascultat cuvântul Lui cu inimă deschisă și dacă ne-am apropiat de El cu credință, vom pleca mai bogați decât am venit. Nu pentru că vom avea mai multe bunuri, ci pentru că vom purta în suflet pacea pe care lumea nu o poate da și nu o poate lua.

Mulțimile din pustie au plecat sătule de pâinea pe care Hristos le-a dăruit-o. Noi suntem chemați să plecăm de aici hrăniți cu ceva și mai de preț: cu cuvântul Lui, cu harul Lui și cu dorința de a rămâne mereu în comuniune cu El. Și dacă vom păstra această hrană în inimile noastre, vom descoperi că, oricât de anevoios ar fi drumul vieții, nu vom merge niciodată singuri. Hristos, Pâinea Vieții, va merge împreună cu noi, călăuzindu-ne pașii spre Împărăția cea veșnică, unde foamea și setea sufletului vor fi înlocuite de bucuria întâlnirii fără de sfârșit cu Dumnezeu. Amin.

Pr. Gherman Costică