1. Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Există răni pe care ochiul le vede și există răni pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Pe cele dintâi omul se grăbește să le vindece, pe celelalte învață adesea să le ascundă. Trupul își strigă durerea și cere ajutor, însă sufletul suferă adeseori în tăcere. El poate zâmbi în fața oamenilor și, în același timp, să poarte în adâncul lui poveri pe care nimeni nu le bănuiește.
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari neputințe ale omului: vede ceea ce este la suprafață și trece pe lângă ceea ce este esențial. Ne impresionează boala trupului, dar uităm că există o boală mai adâncă, aceea care slăbește voința, întunecă mintea, răcește iubirea și îl desparte pe om de Dumnezeu. Aceasta este rana păcatului, care nu se vede cu ochii, dar lasă urme mai adânci decât orice suferință trupească.
Și totuși, Dumnezeu privește altfel decât noi. El nu Se oprește la ceea ce este vizibil, ci pătrunde până în adâncul inimii, acolo unde omul însuși ajunge atât de greu. El vede lacrima nerostită, suspinul ascuns, lupta pe care nimeni nu o cunoaște și dorul după lumină care încă pâlpâie sub cenușa multor căderi. De aceea, când Hristos întâlnește un om, nu începe niciodată cu ceea ce este trecător, ci cu ceea ce este veșnic.
Evanghelia de astăzi ne așază înainte una dintre cele mai luminoase icoane ale milostivirii Dumnezeiești. Un om zace neputincios înaintea lui Hristos. Toți văd paralizia trupului; numai Hristos vede mai întâi paralizia sufletului. Toți așteaptă o minune a vindecării; Hristos începe cu minunea iertării. Toți privesc spre patul pe care zace omul; Hristos privește spre inima care tânjește, poate fără să știe, după împăcarea cu Dumnezeu.
Iată de ce această Evanghelie nu vorbește numai despre un slăbănog din Capernaum. Ea vorbește despre fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om poartă, într-un fel sau altul, o neputință pe care singur nu o poate birui și fiecare are nevoie să audă cuvântul pe care Hristos îl rostește și astăzi, cu aceeași iubire părintească:
„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale.”
După ce Sfântul Evanghelist Matei ne spune că „Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1), parcă vedem corabia apropiindu-se încet de țărmul Capernaumului, în lumina dimineții. Marea rămâne în urmă, iar Hristos pășește din nou printre oamenii care Îl așteaptă. Unii vin din curiozitate, alții din suferință, alții din nădejde. Fiecare poartă în inimă o povară, iar fiecare speră că, dacă va ajunge înaintea Lui, viața lui nu va mai fi aceeași.
Și iată că dintre toți se desprinde un tablou care a rămas peste veacuri una dintre cele mai mișcătoare icoane ale Evangheliei.
„Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat.” (Matei 9, 2)
Ce imagine cutremurătoare! Un om care nu mai poate face nici măcar un pas spre Dumnezeu este purtat pe brațele altora. Trupul lui nu-l mai ascultă, dar în jurul lui se află oameni care nu și-au pierdut credința. Ei poartă pe umeri ceea ce el nu mai poate purta singur. Și parcă, fără să știe, ne învață că iubirea adevărată începe tocmai acolo unde povara aproapelui devine propria noastră povară.
Dar privirea lui Hristos nu se oprește asupra patului, nici asupra bolii și nici măcar asupra neputinței acestui om. Evanghelistul spune un lucru care ar trebui să ne oprească pe toți: „Și Iisus, văzând credința lor…”
Nu spune: văzând boala lui. Nu spune: văzând lacrimile lui. Ci spune „văzând credința lor.”
Înaintea lui Dumnezeu, credința nu este niciodată singuratică. Ea se revarsă asemenea unui izvor care adapă și alte suflete. Rugăciunea unei mame poate deschide cerul pentru copilul ei. Lacrimile unui tată pot aduce întoarcerea unui fiu risipitor. Bunica ce îngenunchează în fiecare seară înaintea icoanei poate săvârși, fără să știe, mai multe minuni decât omul care vorbește mult despre Dumnezeu. Așa lucrează harul în Biserică: unii poartă, alții sunt purtați; unii se roagă, alții primesc rodul rugăciunii; dar toți înaintează împreună spre Hristos.
Și atunci Domnul rostește un cuvânt pe care poate nimeni dintre cei de față nu îl aștepta: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale.”
Poate că cei care îl aduseseră se gândeau: „Doamne, fă-l să umble!” Poate că slăbănogul însuși visa de ani întregi clipa în care avea să se ridice din patul durerii sale.
Dar Hristos merge mai adânc decât toate așteptările omenești. El nu începe cu ceea ce doare trupul, ci cu ceea ce rănește sufletul. Nu începe cu ramurile uscate, ci cu rădăcina. Pentru că Dumnezeu știe ceea ce noi uităm atât de ușor: omul poate avea un trup sănătos și un suflet bolnav, poate merge cu picioarele și totuși să nu înainteze niciun pas spre Împărăția lui Dumnezeu.
Iată de ce iertarea este prima minune.
Ea este asemenea ploii care cade peste un pământ însetat. Multă vreme câmpul pare uscat și fără viață, dar, în taina lui, rădăcinile încă așteaptă apa. Când ploaia coboară, nu florile înfloresc mai întâi, ci rădăcinile prind din nou viață. Așa lucrează și harul lui Dumnezeu. El coboară mai întâi în adâncul inimii, acolo unde ochii oamenilor nu ajung niciodată. Vindecă rădăcina și, încetul cu încetul, întreaga ființă începe să înverzească din nou.
De aceea, fraților, poate că cea mai mare neputință a omului nu este aceea de a nu putea merge, ci aceea de a trăi departe de Dumnezeu fără să mai simtă că îi lipsește ceva. Cea mai grea paralizie nu este a trupului, ci a inimii care nu se mai roagă, a conștiinței care nu se mai pocăiește și a sufletului care nu mai tânjește după Izvorul vieții.
Și tocmai aici începe adevărata minune. Hristos nu Se apropie de noi ca să ne facă viața mai comodă, ci ca să ne redea viața adevărată. El nu dorește doar să ridice un om din patul suferinței, ci să ridice întreaga lui ființă din întunericul păcatului spre lumina comuniunii cu Dumnezeu. Pentru că iertarea nu este doar ștergerea unei datorii, ci începutul unei vieți noi, iar omul care s-a împăcat cu Dumnezeu începe să umble pe un drum pe care nici boala, nici suferința și nici moartea nu-l mai pot opri: drumul care duce spre Împărăția cerurilor.
Există în Evanghelia de astăzi un amănunt peste care trecem adesea cu prea mare ușurință, deși în el se ascunde una dintre cele mai adânci frumuseți ale vieții creștine.
Sfântul Evanghelist nu spune că Domnul a văzut credința slăbănogului, ci că „Iisus, văzând credința lor...” (Matei 9, 2), a rostit cuvântul iertării și al vindecării.
Câtă lumină se revarsă din această singură propoziție!
Înaintea lui Dumnezeu nimeni nu trăiește singur și nimeni nu se mântuiește singur. Așa cum într-o pădure niciun copac nu trăiește numai din rădăcina lui, ci toate rădăcinile se ating în adâncul pământului și beau din aceeași apă, tot astfel sufletele credincioșilor sunt unite prin harul lui Hristos într-o tainică împărtășire a iubirii. Rugăciunea unuia poate deveni sprijin pentru altul, lacrima unuia poate aduce lumină în viața altuia, iar credința unei inimi poate ridica un suflet care nu mai are puterea să se ridice singur.
Aceasta este frumusețea Bisericii.
Nu este o adunare de oameni care se roagă fiecare numai pentru sine, ci o familie în care durerile se împart, poverile se poartă împreună, iar bucuriile unuia devin bucuriile tuturor. Aici nimeni nu este atât de puternic încât să nu aibă nevoie de rugăciunea fratelui său și nimeni nu este atât de căzut încât să nu poată fi ridicat de iubirea celor din jur.
Poate că de aceea Dumnezeu a îngăduit să ne naștem unii lângă alții. Nu pentru a merge fiecare pe propriul drum, ci pentru ca, atunci când unul cade, altul să-i întindă mâna. Omul nu este chemat să fie numai călător spre Împărăția lui Dumnezeu, ci și însoțitor al celor care obosesc pe cale.
Cât de multe astfel de chipuri tăcute există și astăzi în Biserică! Mama care îngenunchează în fiecare seară și rostește numele copilului ei înaintea icoanei. Bunicul care postește pentru nepoții lui. Soția care nu încetează să se roage pentru întoarcerea soțului. Prietenul care poartă în tăcere povara celui aflat în necaz. Poate că lumea nu vede aceste lacrimi, dar Dumnezeu le vede și, asemenea credinței celor patru oameni din Capernaum, le primește ca pe o jertfă bineplăcută.
Iată de ce Sfântul Apostol Pavel ne spune astăzi: „Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat.” (Romani 12, 6)
Unul învață, altul îmbărbătează, altul miluiește, altul conduce, altul împarte cu bucurie. Și toate aceste daruri nu sunt date pentru slava celui care le primește, ci pentru zidirea celorlalți. Harul nu este o comoară pe care Dumnezeu o pune în mâinile omului pentru a o păstra numai pentru sine. El este asemenea unei lumini: dacă o ascunzi, încăperea rămâne în întuneric; dacă o ridici în sfeșnic, luminează pe toți cei din casă.
De aceea Apostolul adaugă cuvinte care ar trebui să devină legea fiecărei comunități creștine: „Dragostea să fie nefățarnică... În iubire frățească, unii pe alții iubiți-vă; în cinste, unii altora dați-vă întâietate... Bucurați-vă întru nădejde; în suferință fiți răbdători, la rugăciune stăruiți.” (Romani 12, 9-12)
Acesta este chipul Bisericii pe care îl vede Dumnezeu. O comunitate în care fiecare poartă un dar și fiecare devine dar pentru celălalt. Unii sunt mâinile care ridică, alții sunt genunchii care se roagă, alții sunt glasul care mângâie, alții sunt inima care iartă. Dar prin toate acestea lucrează același Hristos, asemenea sevei care urcă prin ramuri diferite și face ca întreg pomul să înflorească.
Fraților, poate că nu vom face niciodată o minune asemenea celei din Capernaum. Dar fiecare dintre noi poate purta un suflet până la Hristos. Uneori printr-un cuvânt bun, alteori printr-o rugăciune, printr-o iertare, printr-o mână întinsă sau chiar printr-o tăcere plină de iubire. Și cine știe dacă tocmai prin această dragoste tainică Dumnezeu nu va ridica un om pe care lumea îl credea pierdut.
Căci aceasta este marea minune a Bisericii: Hristos continuă să-i ridice pe oameni, dar a ales să o facă prin mâinile celor care au învățat mai întâi să iubească.
După ce i-a dăruit iertarea, Hristos îi spune slăbănogului: „Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.” (Matei 9, 6)
Ce cuvânt minunat! Domnul nu îi spune doar: „Ridică-te!”, ci îi poruncește să-și ia și patul pe care zăcuse atâția ani. Patul care fusese martorul durerii lui devine acum mărturia vindecării sale. Ceea ce fusese semnul neputinței se transformă în dovada puterii lui Dumnezeu.
Așa lucrează harul dumnezeiesc și în viața noastră. Dumnezeu nu șterge întotdeauna trecutul, dar îl transfigurează. Rănile pe care le-am purtat devin izvoare de înțelepciune, lacrimile se prefac în compasiune, iar căderile, dacă sunt spălate prin pocăință, nasc smerenia fără de care nimeni nu poate ajunge la sfințenie.
Poate că fiecare dintre noi poartă un „pat” nevăzut: o rană, o greșeală, o dezamăgire, un păcat de care nu reușește să se desprindă. Și poate că tocmai de aceea Evanghelia aceasta ne privește atât de adânc. Pentru că Hristos nu vorbește doar unui slăbănog din Capernaum; El vorbește fiecăruia dintre noi și ne spune cu aceeași iubire: „Îndrăznește, fiule!”
Îndrăznește să te ridici din nepăsare. Îndrăznește să ierți. Îndrăznește să te rogi. Îndrăznește să începi din nou. Niciodată Dumnezeu nu obosește să ridice omul care dorește să se ridice.
Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat astăzi și chipul omului vindecat de Hristos. El nu trăiește numai pentru sine, ci își pune darurile în slujba celorlalți. „Dragostea să fie nefățarnică... Bucurați-vă întru nădejde; în suferință fiți răbdători, la rugăciune stăruiți.” (Romani 12, 9-12)
Aceasta este adevărata minune pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi. Nu să vedem lucruri extraordinare, ci să devenim oameni noi. Să fim mai răbdători, mai buni, mai milostivi, mai curați. Pentru că cea mai mare minune nu este aceea prin care un bolnav începe să meargă, ci aceea prin care un păcătos începe să iubească.
La sfârșitul acestei Evanghelii, mulțimile „au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 8)
Și noi suntem chemați să slăvim pe Dumnezeu, dar nu numai cu buzele, ci cu întreaga noastră viață. Ori de câte ori ridicăm un om căzut, ori de câte ori iertăm, ori de câte ori ne rugăm pentru cineva, ori de câte ori dăruim o rază de speranță unui suflet întristat, Hristos continuă să lucreze prin noi aceeași minune pe care a săvârșit-o odinioară în Capernaum.
Să plecăm, așadar, astăzi din această sfântă biserică purtând în inimă nu doar amintirea unei minuni petrecute cu două mii de ani în urmă, ci hotărârea de a-I îngădui lui Hristos să săvârșească această minune și în noi. Și dacă Îi vom deschide inima, vom descoperi că cea mai mare vindecare nu este aceea prin care omul se ridică de pe un pat al suferinței, ci aceea prin care sufletul se ridică din păcat și începe să meargă, cu pace și cu bucurie, pe drumul care duce spre casa Tatălui ceresc. Amin.
Pr. Gherman Costică
