Predica la duminica a VII a după Rusalii

2.Duminica a VII după Rusalii.Lumina care deschide ochii și cerul

Iubiți credincioși,

Există dimineți în care lumina nu izbucnește deodată peste lume, ci se ivește încet, ca o rază sfioasă la marginea cerului, atingând mai întâi vârfurile copacilor, apoi acoperișurile caselor și, în cele din urmă, ferestrele încă adormite. Lumea este aceeași ca în timpul nopții, și totuși pare cu totul alta, fiindcă lumina îi redă chipul, îi descoperă culorile și scoate din întuneric drumurile care, cu numai câteva clipe înainte, păreau pierdute.

Tot astfel lucrează Dumnezeu în sufletul omului. Nu schimbă întotdeauna împrejurările vieții într-o singură clipă, nu îndepărtează numaidecât toate durerile și nu răspunde tuturor întrebărilor noastre, dar aprinde în inimă o lumină prin care începem să vedem altfel și bucuria, și încercarea, și lumea, și propriul nostru drum. Iar atunci când această lumină se așază în noi, chiar și noaptea vieții capătă un răsărit.

Cele două Evanghelii care ne sunt puse astăzi înainte par, la început, foarte diferite. Într-una, Hristos Se întâlnește cu doi orbi care Îl urmează strigând: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. În cealaltă, Mântuitorul Își ridică ochii către cer și Se roagă Tatălui pentru ucenicii Săi. În prima Evanghelie, Hristos deschide ochii oamenilor. În cea de-a doua, El deschide înaintea noastră cerul și ne lasă să auzim taina rugăciunii Sale.

Între aceste două momente există însă o legătură adâncă: omul este chemat nu numai să vadă, ci să-L cunoască pe Dumnezeu. Ochii i se deschid pentru ca inima să poată recunoaște Lumina; iar viața veșnică începe atunci când această recunoaștere se preschimbă în comuniune, după cuvântul Domnului: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”

Cei doi orbi nu puteau vedea chipul Mântuitorului. Nu-I cunoșteau privirea, nu puteau urmări mișcarea mâinilor Sale și nici nu văzuseră minunile despre care vorbea mulțimea. Trăiau într-o lume fără culori, fără răsărituri și fără chipuri. Și totuși, în întunericul lor se aprinsese deja o lumină pe care mulți dintre cei cu ochii sănătoși nu o aveau: credința.

Ei nu văd, dar Îl recunosc.

Îl numesc „Fiul lui David”, adică Mesia Cel făgăduit, Cel așteptat de veacuri, Lumina despre care vorbiseră prorocii. Ochii lor trupești erau închiși, însă ochii inimii se deschiseseră. În jurul lui Hristos se aflau oameni care Îl puteau privi, dar nu înțelegeau Cine este. Orbii nu-I vedeau chipul, dar simțeau în apropierea Lui puterea și mila lui Dumnezeu.

Ce taină adâncă! Uneori omul poate privi fără să vadă și poate vedea fără să privească. Poate avea înaintea ochilor întreaga frumusețe a creației și totuși să treacă prin lume ca printr-o încăpere întunecată. Poate vedea răsăritul, dar să nu se gândească niciodată la Cel care aprinde lumina dimineții; poate privi pâinea de pe masă, dar să uite de Dăruitor; poate vedea chipul aproapelui, dar să nu recunoască în el icoana lui Dumnezeu; poate intra în biserică, poate privi sfintele icoane și poate auzi cuvintele Evangheliei, fără ca sufletul său să se trezească.

Aceasta este orbirea cea mai grea: nu aceea în care ochiul nu mai primește lumina, ci aceea în care inima nu mai recunoaște darul.

Orbii Îl urmează pe Hristos strigând. Nu rostesc o rugăciune lungă și împodobită, ci una care pare că s-a desprins direct din rana lor: „Miluiește-ne!” În acest strigăt se află toată suferința lor, dar și toată nădejdea. Ei nu-I explică lui Dumnezeu cum să lucreze, nu-I cer socoteală pentru anii petrecuți în întuneric și nu Îi pun înainte vrednicia lor. Cer milă.

Poate că și noi avem nevoie să redescoperim această rugăciune simplă. Ne apropiem uneori de Dumnezeu cu multe cuvinte, dar cu puțină inimă. Îi vorbim despre nevoile noastre, dar nu ne lăsăm cu adevărat în mâinile Lui. Cerem să ni se schimbe viața, fără să cerem mai întâi să ni se schimbe privirea asupra vieții. Orbii ne învață că adevărata rugăciune începe acolo unde omul nu se mai sprijină numai pe sine, ci își așază neputința înaintea iubirii dumnezeiești.

Domnul îi întreabă: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”

Nu pentru că nu le-ar fi cunoscut credința, ci pentru ca această credință să fie mărturisită, să iasă din adâncul inimii și să devină cuvânt. Iar răspunsul lor este scurt, limpede, fără ezitare:

„Da, Doamne!”

Două cuvinte în care încape o viață întreagă.

„Da, Doamne!” — chiar dacă până acum am trăit în întuneric.

„Da, Doamne!” — chiar dacă nu înțeleg de ce drumul meu a fost atât de greu.

„Da, Doamne!” — chiar dacă încă nu văd minunea.

Credința nu înseamnă să fi primit deja răspunsul, ci să te încredințezi Celui care îl poate dărui. Ea este asemenea primei raze care se arată înainte ca soarele să fi urcat deasupra orizontului. Încă nu luminează întreaga lume, dar vestește că noaptea nu va rămâne veșnică.

Atunci Hristos Se atinge de ochii lor și spune: „După credința voastră fie vouă!” Iar ochii li se deschid.

Atingerea lui Hristos le redă lumina, dar, înainte ca ochii să li se deschidă, inimile lor Îl recunoscuseră deja. Minunea văzută de mulțime fusese precedată de o minune nevăzută: nașterea credinței în suflet.

După plecarea lor, este adus înaintea Mântuitorului un om mut, stăpânit de demon. Dacă orbii nu puteau primi lumina, acesta nu putea dărui cuvântul. Întunericul și tăcerea se întâlnesc astfel în aceeași Evanghelie, iar Hristos le vindecă pe amândouă. El deschide ochii și dezleagă limba. Îi dă omului puterea de a vedea și puterea de a mărturisi.

Și aici Evanghelia se apropie dureros de lumea noastră. Niciodată oamenii nu au avut atâtea mijloace de a vorbi unii cu alții și, totuși, poate că niciodată cuvântul nu a fost atât de risipit. Vorbim mult, dar spunem tot mai rar ceea ce vindecă. Rostim judecăți, ironii, nemulțumiri și acuzații, însă ne vine greu să spunem un cuvânt de iertare, de recunoștință ori de mărturisire a credinței.

Există un mutism al sufletului care nu înseamnă lipsa glasului, ci incapacitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu, de a cere iertare, de a spune aproapelui „te iubesc”, „te iert”, „iartă-mă”. Omul poate vorbi întreaga zi și, totuși, cele mai importante cuvinte să rămână nerostite.

Când Hristos îl eliberează pe acel om, mutul începe să grăiască. Când Dumnezeu pătrunde în viața noastră, nu ne dă numai lumină pentru ochi, ci și adevăr pentru cuvânt. Ceea ce vedem în lumina credinței suntem chemați să mărturisim prin viață. De aceea orbii, deși li se poruncise să păstreze tăcerea, pleacă vestind în tot ținutul ceea ce li se întâmplase. Bucuria lor nu mai putea fi închisă între pereții casei.

Dar Evanghelia ne arată și un alt fel de orbire. Mulțimile se minunau, însă fariseii spuneau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” Ei aveau ochi și vedeau minunea. Aveau urechi și auzeau glasul celui vindecat. Dar, fiindcă inima le era închisă, au numit întuneric ceea ce era lumină și lucrare demonică ceea ce era lucrarea lui Dumnezeu.

Iată cât de primejdioasă poate deveni orbirea sufletească: omul nu numai că nu mai vede binele, ci începe să-l răstălmăcească. Nu mai poate să se bucure de lumina celuilalt, fiindcă lumina aceea îi tulbură întunericul interior. Fariseii stăteau în fața unei minuni, dar nu mai aveau puterea minunării.

Și poate că aceasta este una dintre marile sărăcii ale omului: să nu se mai poată minuna. Să creadă că totul i se cuvine, că nimic nu mai este dar, că dimineața este numai o succesiune firească a nopții, că viața este o posesie, nu o binecuvântare. Atunci lumea își pierde transparența, iar lucrurile nu mai vorbesc despre Dumnezeu.

Tocmai în această Evanghelie a vindecării ochilor se aude, din celălalt text evanghelic, glasul lui Hristos: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine…”

Viața veșnică nu este numai o viață care continuă la nesfârșit. O existență fără sfârșit, lipsită de iubire și de Dumnezeu, nu ar fi rai, ci o nesfârșită singurătate. Viața veșnică este viața luminată de prezența lui Dumnezeu, este comuniunea cu Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Ea începe încă de aici, atunci când omul Îl cunoaște pe Dumnezeu nu numai prin auzire, ci prin experiența vie a rugăciunii, a iertării, a Sfintei Liturghii și a harului.

A-L cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă doar a ști lucruri despre El. Putem cunoaște cuvintele Scripturii, putem rosti Crezul și putem vorbi despre porunci, rămânând totuși departe cu inima. Cunoașterea despre care vorbește Hristos este apropiere, legătură, împărtășire de viață. După cum un copil nu-și cunoaște mama prin definiții, ci prin glasul, îmbrățișarea și iubirea ei, tot astfel sufletul Îl cunoaște pe Dumnezeu trăind în lumina iubirii Sale.

În rugăciunea Sa către Tatăl, Hristos spune: „Arătat-am numele Tău oamenilor…” El nu a venit numai să vorbească despre Dumnezeu, ci să ni-L descopere pe Tatăl. În privirea Sa milostivă, în atingerea care deschide ochii orbilor, în cuvântul care dezleagă limba mutului, în iertarea păcătoșilor și, mai presus de toate, în jertfa Crucii, se vede chipul iubirii dumnezeiești.

Dumnezeu nu rămâne departe, dincolo de bolta cerului. El intră în casa celor doi orbi, Se apropie de suferința mutului, străbate cetățile și satele, vindecând „toată boala și toată neputința în popor”. Iar înainte de Pătimire Își ridică ochii către cer și Se roagă pentru ai Săi:

„Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău…”

Ce mângâiere negrăită se ascunde în aceste cuvinte! În ceasul în care Crucea se apropia, Hristos îi purta în rugăciunea Sa pe ucenici. Știa slăbiciunile lor, știa că se vor teme, că se vor risipi și că Petru se va lepăda. Nu-i iubea pentru că erau desăvârșiți, ci îi păzea pentru ca iubirea Lui să-i poată ridica din slăbiciunea lor.

Și rugăciunea aceasta nu s-a stins în noaptea Cinei celei de Taină. Hristos, Arhiereul Cel veșnic, continuă să poarte înaintea Tatălui Biserica Sa, pe cei care cred, pe cei care se luptă, pe cei care cad și se ridică, pe cei care Îl caută prin ceața îndoielilor și pe cei care nu mai au alt cuvânt decât: „Miluiește-mă!”

Poate că uneori ni se pare că suntem singuri. Cerul pare tăcut, rugăciunea noastră pare prea slabă, iar încercarea prea grea. Dar Evanghelia ne descoperă că, înainte ca noi să știm cum să ne rugăm, Hristos Se roagă pentru noi. Când glasul nostru slăbește, rugăciunea Lui nu încetează. Când privirea noastră se întunecă, ochii Lui rămân îndreptați spre Tatăl.

Și pentru ce Se roagă?

„Ca să fie una, precum suntem Noi.”

Vindecarea omului nu este deplină câtă vreme el rămâne despărțit de Dumnezeu și de aproapele său. Păcatul ne orbește, ne amuțește și ne izolează. Ne face să nu mai vedem durerea celuilalt și să nu mai găsim cuvintele care apropie. Hristos vine să refacă această unitate sfâșiată, să strângă din nou laolaltă ceea ce egoismul, mândria și neiertarea au risipit.

De aceea unitatea nu înseamnă doar să fim în același loc, ci să avem inimile îndreptate spre aceeași Lumină. Oamenii pot sta foarte aproape și totuși să fie despărțiți de ziduri nevăzute. Pot locui în aceeași casă, dar să nu-și mai vorbească; pot veni în aceeași biserică, dar să poarte în suflet judecată și neiertare. Numai Hristos poate topi aceste ziduri, fiindcă El nu ne unește în jurul unei idei, ci în iubirea Sa.

Iar la capătul acestei rugăciuni, Mântuitorul rostește un cuvânt care schimbă întreaga noastră înțelegere despre credință:

„Pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.”

Hristos nu dorește să trăim apăsați de o credință rece, purtată ca o povară. El dorește ca bucuria Lui să se reverse în noi. Nu bucuria zgomotoasă și trecătoare a lumii, ci acea bucurie adâncă ce poate rămâne și în vreme de încercare, fiindcă nu se sprijină pe lucruri care se schimbă, ci pe prezența lui Dumnezeu.

Cei doi orbi au primit lumina ochilor. Mutul și-a primit glasul. Ucenicii au fost încredințați iubirii Tatălui. Iar nouă ni se oferă astăzi aceeași chemare: să-I îngăduim lui Hristos să atingă ceea ce este întunecat, închis sau amuțit în noi.

Poate că unii dintre noi vedem limpede drumul pământului, dar nu mai vedem încotro merge sufletul. Poate că avem glas, dar nu mai știm să ne rugăm. Poate că rostim multe cuvinte, dar am uitat să spunem „mulțumesc”, „iartă-mă” și „Doamne, miluiește”. Poate că trăim în apropierea luminii, dar ferestrele inimii au rămas închise.

Să nu deznădăjduim. Hristos trece și astăzi prin cetățile și satele noastre. Trece prin această biserică, prin casele, suferințele și singurătățile noastre. Nu trece nepăsător. Se oprește acolo unde aude un strigăt sincer și întreabă fiecare suflet:

„Crezi că pot să fac aceasta?”

Iar noi să-I răspundem asemenea orbilor, chiar dacă încă nu vedem ieșirea, chiar dacă noaptea nu s-a risipit și chiar dacă ochii inimii sunt împovărați de lacrimi:

„Da, Doamne!”

Da, Doamne, credem că poți lumina ceea ce s-a întunecat în noi.

Credem că poți dezlega cuvântul rugăciunii care a amuțit.

Credem că poți vindeca neiertarea, poți aduna ceea ce s-a risipit și poți face să răsară bucuria Ta chiar și peste pământul uscat al inimii noastre.

Și când vom ieși din această biserică, lumea va fi poate aceeași: aceleași drumuri, aceleași griji, aceleași încercări. Dar, dacă Hristos ne va fi atins ochii sufletului, noi nu vom mai fi cu totul aceiași. Vom vedea în lumina dimineții darul Tatălui, în chipul aproapelui un frate, în suferință o chemare la apropiere, iar în fiecare clipă a vieții un drum deschis spre veșnicie.

Fiindcă adevărata minune nu este numai să vedem lumina acestei lumi, ci să-L cunoaștem pe Cel care a spus: „Eu sunt Lumina lumii.” Iar atunci când El locuiește în inimă, chiar și cea mai adâncă noapte începe să se destrame, precum întunericul care se retrage încet dinaintea unei raze abia ivite.

Să ne rugăm, așadar:

Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimilor noastre, dezleagă glasul rugăciunii și păzește-ne în iubirea Tatălui, pentru ca, văzând lumina Ta, să Te cunoaștem pe Tine și să avem deplină în noi bucuria Ta. Amin.

Pr. Gherman Costică