predica la ,,potolirea furtunii”

 

Potolirea furtunii

Iubiți credincioși și credincioase......,

Viața omului se desfășoară între doi munți: muntele rugăciunii și marea încercărilor. Nimeni nu poate ajunge la limanul mântuirii fără să urce mai întâi spre Dumnezeu și fără să treacă apoi prin furtunile acestei lumi. Tocmai de aceea, Evanghelia de astăzi nu începe cu valurile mării, ci cu liniștea muntelui.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, după ce a hrănit mulțimile cu cele cinci pâini și cei doi pești, Mântuitorul „S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi.”

Ce taină adâncă ascund aceste cuvinte!

Cel prin Care s-au făcut cerul și pământul, Cel care ține universul în palma Sa, Se retrage în liniștea muntelui pentru rugăciune. Nu pentru că ar avea nevoie de putere, căci El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci pentru a ne arăta că orice lucrare binecuvântată începe în comuniunea vie cu Tatăl.

Înainte de a liniști furtuna de pe mare, Hristos Se află în liniștea rugăciunii. Înainte de a întinde mâna către Petru, Își înalță mâinile către Tatăl. Înainte de a birui valurile, Se așază în adâncul acestei iubiri dumnezeiești care există din veșnicie între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Nu este întâmplător că Evanghelia începe astfel. Ea ne descoperă un adevăr pe care îl uităm adesea: biruințele văzute se nasc întotdeauna din luptele nevăzute. Omul care nu învață să stea înaintea lui Dumnezeu în liniștea rugăciunii va fi biruit, mai devreme sau mai târziu, de zgomotul lumii.

Fraților, aici se află prima lecție a Evangheliei și prima lecție a Postului Adormirii Maicii Domnului. Biserica ne cheamă mai întâi pe muntele rugăciunii și abia apoi ne trimite în marea vieții. Pentru că omul care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu în rugăciune nu mai privește furtuna cu aceiași ochi. Valurile sunt aceleași, vântul este același, încercările sunt aceleași, dar inima lui nu mai este aceeași.

Evanghelia nu începe cu furtuna, ci cu rugăciunea. Nu cu valurile care se ridică împotriva corăbiei, ci cu liniștea muntelui pe care Hristos Se află în comuniune cu Tatăl. Și aceasta nu este o simplă succesiune de evenimente, ci o descoperire a unei legi duhovnicești: înaintea fiecărei mari încercări, Dumnezeu ne cheamă mai întâi la întâlnirea cu El.

Dar pentru a înțelege această taină, trebuie să ne întrebăm cu sinceritate: ce este rugăciunea?

Pentru mulți dintre noi, ea a ajuns, fără să ne dăm seama, o obișnuință. Deschidem cartea de rugăciuni, rostim cuvintele pe care le știm din copilărie și ne împlinim astfel datoria față de Dumnezeu. Buzele citesc, ochii urmăresc rândurile, dar mintea este departe. Gândurile aleargă spre grijile zilei, spre necazurile casei, spre lucrurile pe care le avem de făcut. Terminăm rugăciunea și plecăm mai departe, fără să simțim că ne-am întâlnit cu Cineva.

Aici se află una dintre cele mai mari primejdii ale vieții duhovnicești: să ne obișnuim cu rugăciunea fără să mai trăim rugăciunea.

Dar Dumnezeu nu ne-a dăruit rugăciunea ca pe o obligație, ci ca pe o întâlnire. El nu așteaptă de la noi discursuri alcătuite cu măiestrie și nici cuvinte care să impresioneze. El dorește ceea ce dorește orice tată iubitor: să-și audă copilul vorbindu-i cu sinceritate.

Gândiți-vă la propria familie. Când fiul vine să vorbească tatălui său, nu își pregătește un discurs și nu își alege cele mai frumoase cuvinte. Îi spune simplu ce îl bucură, ce îl doare, ce îl apasă. Între ei nu stau cuvintele, ci iubirea.

Așa este și rugăciunea. Nu frumusețea cuvintelor o face puternică, ci adevărul inimii. În clipa în care omul devine conștient că Hristos este cu adevărat înaintea lui, că îl privește, îl ascultă și îi cunoaște până și suspinul nerostit, rugăciunea încetează să mai fie o lectură și devine un dialog. Atunci cuvintele coboară din minte în inimă, iar inima începe să vorbească mai mult decât buzele.

Poate că de aceea una dintre cele mai puternice rugăciuni din întreaga Evanghelie este alcătuită din numai trei cuvinte: „Doamne, scapă-mă!” Nu frumusețea ei l-a mântuit pe Petru, ci faptul că a fost adevărată.

Atâta vreme cât marea este liniștită, aproape oricine se poate numi bun corăbier. Cât timp viața curge fără încercări, credința pare ușoară, iar rugăciunea nu costă nimic. Dar Dumnezeu îngăduie uneori ca vânturile să se ridice, nu pentru a ne pierde, ci pentru a ne descoperi nouă înșine cine suntem și pe ce temelie ne-am zidit viața.

Corabia ucenicilor nu se afla în mijlocul furtunii din întâmplare. Ea ajunsese acolo prin ascultare. Evanghelia spune limpede că Hristos i-a silit să intre în corabie. Cu alte cuvinte, nu neascultarea i-a dus în primejdie, ci tocmai ascultarea de Domnul.

Acesta este un adevăr pe care îl uităm adesea. De multe ori credem că, dacă ne rugăm, dacă postim și dacă încercăm să trăim creștinește, viața noastră va fi lipsită de încercări. Dar Evanghelia ne arată tocmai contrariul. Ucenicii sunt în voia lui Dumnezeu și, totuși, corabia lor este lovită de valuri.

Așadar, furtuna nu este întotdeauna semnul că Dumnezeu ne-a părăsit. Uneori este tocmai locul în care El dorește să ni Se descopere mai adânc.

Fiecare dintre noi cunoaște astfel de furtuni. Unele vin peste trup: boala, bătrânețea, suferința. Altele lovesc sufletul: dezamăgirea, singurătatea, îndoiala, frica de ziua de mâine. Altele trec prin familie, prin copii, prin cei pe care îi iubim. Și sunt furtuni pe care nimeni nu le vede, dar pe care omul le poartă în tăcere ani întregi.

În astfel de clipe avem impresia că Dumnezeu întârzie. Ne rugăm și parcă nu primim răspuns. Așteptăm o mângâiere și cerul pare tăcut. Dar Evanghelia ne spune că Hristos venea deja spre ucenici, chiar dacă ei încă nu-L vedeau.

Ce mângâietor este acest adevăr! De multe ori noi credem că Îl așteptăm pe Dumnezeu, când, în realitate, Dumnezeu este deja pe drum către noi. El vede lupta noastră înainte ca noi să-I strigăm după ajutor. El cunoaște lacrimile noastre înainte ca ele să curgă. El nu lipsește din furtună; lipsește doar vederea noastră duhovnicească, pentru că frica ne întunecă ochii.

Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt minunat: „Încercările sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca omul să cunoască nu slăbiciunea lui Dumnezeu, ci propria lui neputință și puterea harului.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări ascunse ale suferinței: ea sfărâmă încrederea exagerată pe care o avem în noi înșine și ne învață să ne rezemăm numai pe Dumnezeu.

Furtunile vieții nu ne arată cât de puternice sunt valurile, ci cât de adânc sunt înfipte rădăcinile credinței noastre în Hristos.

După ore întregi de luptă cu valurile, când puterile ucenicilor erau aproape istovite și întunericul nopții devenise tot mai apăsător, Evanghelia spune un lucru minunat: „La a patra strajă din noapte a venit la ei Iisus, umblând pe mare.”

Nu întâmplător vine în ceasul cel mai greu al nopții. Dumnezeu nu lucrează niciodată după graba noastră, ci după înțelepciunea Sa. El nu întârzie niciodată, chiar dacă nouă ni se pare uneori că întârzie. Vine atunci când omul a înțeles că singur nu mai poate.

Dar ceea ce impresionează nu este atât venirea Lui, cât primul cuvânt pe care îl rostește. Nu spune: „Nu vă temeți!” Ci spune mai întâi: „Eu sunt!” Și abia apoi: „Nu vă temeți!”

Aceasta este ordinea lui Dumnezeu. Nu liniștea alungă frica. Nu dispariția furtunii aduce pacea. Ci prezența lui Hristos.

Atâta vreme cât omul încearcă să-și găsească liniștea doar schimbând împrejurările vieții, va descoperi că după o furtună vine alta, după o grijă apare o alta, după o suferință începe alta. Lumea aceasta nu poate făgădui o viață fără valuri.

Hristos însă nu promite o mare fără furtuni. El promite ceva infinit mai mare: prezența Sa în mijlocul furtunii. De aceea spune: „Eu sunt.”

Aceste două cuvinte sunt unele dintre cele mai adânci din întreaga Sfântă Scriptură. Ele ne duc cu gândul la rugul aprins, unde Dumnezeu îi descoperă lui Moise numele Său: „Eu sunt Cel ce sunt.”

Prin aceste cuvinte, Hristos nu le spune doar ucenicilor că este lângă ei. Le descoperă că Dumnezeul Cel veșnic, Creatorul cerului și al pământului, Se află în corabia vieții lor.

Fraților, aceasta schimbă totul. Omul nu devine puternic pentru că furtuna încetează. Omul devine puternic în clipa în care înțelege că nu mai este singur. De câte ori nu ni se întâmplă și nouă să privim numai la valuri? Ne uităm la boală, la lipsuri, la nedreptăți, la nesiguranța zilei de mâine și uităm să privim spre Cel care vine neîncetat către noi. Ne este atât de aproape, încât uneori frica ne împiedică să-L mai recunoaștem.

Poate că aceasta este drama omului contemporan. Nu că Dumnezeu ar fi departe, ci că zgomotul lumii este atât de puternic, încât nu mai auzim glasul care ne spune necontenit: „Îndrăznește! Eu sunt.”

Iar dacă Hristos este cu noi, atunci furtuna nu mai este locul în care ne pierdem nădejdea, ci locul în care învățăm să ne încredem cu adevărat în El. Creștinul nu trăiește din nădejdea că Dumnezeu îi va lua toate furtunile, ci din încredințarea că Dumnezeu nu îl va lăsa niciodată singur în mijlocul lor.

Credința înseamnă să pășești spre Hristos. În clipa în care aude glasul Domnului, Petru nu mai privește doar de pe margine. El nu se mulțumește să contemple minunea. În inima lui se naște o dorință care întrece orice teamă: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.”

Ce îndrăzneală sfântă! Nu cere ca Hristos să vină în corabie. El dorește să ajungă el însuși la Hristos. Aici începe adevărata credință.

Credința nu este admirație de la distanță. Nu este doar acceptarea unor adevăruri despre Dumnezeu. Credința este mișcare. Este ieșirea din siguranța corabiei și mersul spre Hristos, chiar atunci când drumul pare cu neputință.

Petru știa că omul nu poate merge pe apă. Știa că valurile înghit tot ce este omenesc. Dar mai știa un lucru: că acolo unde poruncește Hristos, neputința omului încetează să mai fie hotar.

Și Domnul îi răspunde printr-un singur cuvânt: „Vino!” Nu-i ține o cuvântare despre credință. Nu-i explică taina minunii. Îi cere doar să facă primul pas. Așa lucrează Dumnezeu și în viața noastră.

De multe ori Îl rugăm să ne descopere tot drumul, toate răspunsurile, toate soluțiile. Dar Dumnezeu ne luminează, de cele mai multe ori, doar pasul pe care trebuie să-l facem astăzi. Restul drumului se descoperă pe măsură ce înaintăm împreună cu El.

Și Petru pășește. Pentru câteva clipe, imposibilul devine firesc. Nu pentru că Petru ar fi dobândit o putere proprie, ci pentru că puterea lui era însăși prezența lui Hristos.

Dar Evanghelia adaugă apoi un amănunt care ne privește pe fiecare dintre noi: „Văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde...”

Observați cu grijă ce spune Sfântul Evanghelist. Nu spune că valurile au devenit mai mari. Nu spune că furtuna s-a întețit. Furtuna era aceeași. S-a schimbat doar privirea lui Petru.

Până atunci ochii lui erau ațintiți spre Hristos. Din clipa în care și-a mutat privirea spre vânt și spre valuri, frica a intrat în inima lui, iar frica a slăbit credința.

Fraților, aici se află una dintre cele mai mari lecții ale vieții duhovnicești. De cele mai multe ori, nu împrejurările ne doboară, ci felul în care le privim. Când Hristos rămâne în centrul vieții noastre, încercările nu dispar, dar își pierd puterea de a ne stăpâni sufletul. În schimb, atunci când privirea noastră se oprește numai asupra necazurilor, ele cresc în ochii noștri până ajung să acopere chiar și prezența lui Dumnezeu. Credința nu înseamnă că nu vezi furtuna, ci să nu-L pierzi din vedere pe Hristos.

În clipa în care frica a biruit credința, Petru a început să se scufunde. Evanghelia nu spune că s-a afundat deodată în adâncuri, ci că „a început să se scufunde.”

Ce cuvânt plin de înțeles! Așa se întâmplă și în viața duhovnicească. Omul nu cade dintr-o dată. Mai întâi slăbește rugăciunea. Apoi se răcește dragostea. Se împuținează răbdarea. Se stinge nădejdea. Și, încetul cu încetul, sufletul începe să se afunde sub greutatea propriilor temeri.

Dar tocmai aici Evanghelia își descoperă cea mai mare frumusețe. Petru nu se bizuie pe puterile lui. Nu încearcă să înoate până la corabie. Nu se lasă pradă deznădejdii. El strigă: „Doamne, scapă-mă!”

Aceasta nu mai este rugăciunea omului care vorbește despre Dumnezeu. Este rugăciunea omului care L-a întâlnit pe Dumnezeu. Nu mai sunt cuvinte căutate. Nu mai sunt fraze alese. Este glasul inimii care știe că numai Hristos mai poate salva.

Și atunci Evanghelistul notează unul dintre cele mai mângâietoare versete din întreaga Scriptură: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat.”

Îndată. Evanghelia nu spune că Domnul l-a lăsat să se lupte o vreme cu valurile. Nu spune că i-a cerut mai întâi să-și dovedească vrednicia. Nu spune că l-a mustrat înainte de a-l ridica.

Mai întâi îl apucă de mână. Abia după aceea îi spune: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Aceasta este pedagogia iubirii dumnezeiești. Mai întâi ridică, apoi învață. Mai întâi vindecă, apoi îndreaptă. Mai întâi salvează omul, apoi îl ajută să înțeleagă de ce a căzut.

Fraților, de câte ori nu am fost și noi asemenea lui Petru? Ne-am propus să fim mai buni, să ne rugăm mai mult, să iertăm, să postim, să ne schimbăm viața... și totuși am căzut din nou. Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după măsura oamenilor, poate că n-am mai avea curajul să ne ridicăm niciodată.

Dar Hristos nu încetează să întindă mâna. Aceasta este nădejdea Bisericii. Nu faptul că noi nu vom mai cădea. Ci faptul că Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ridice.

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să păstreze în inimă această imagine: o mână întinsă deasupra valurilor. Aceea este mâna care a binecuvântat copiii. Aceea este mâna care a vindecat leproșii. Aceea este mâna care a frânt pâinea în pustie. Aceea este mâna care S-a lăsat pironită pe Cruce pentru mântuirea lumii. Și aceeași mână se întinde și astăzi către fiecare suflet care strigă cu sinceritate: „Doamne, scapă-mă!”

Dumnezeu nu ne mântuiește pentru că nu cădem niciodată, ci pentru că nu încetăm să-I întindem mâna atunci când cădem.

Fraților, Sfântul Apostol Pavel ne spune astăzi un cuvânt care luminează întreaga Evanghelie: „Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos.”

Iată de ce Petru a putut merge pe apă. Nu pentru că apa devenise tare, ci pentru că temelia credinței lui era Hristos. Și iată de ce a început să se afunde: nu fiindcă Hristos l-ar fi părăsit, ci pentru că, fie și pentru o clipă, și-a mutat privirea de la singura temelie care nu se clatină.

Aceasta este și chemarea Postului Adormirii Maicii Domnului. Nu doar să ne înfrânăm de la anumite bucate, ci să întărim temelia vieții noastre. Să ne rugăm mai adânc, să ne apropiem mai des de Sfânta Spovedanie și de Sfânta Împărtășanie, să redescoperim liniștea inimii și încrederea că Dumnezeu nu încetează niciodată să meargă alături de noi.

Maica Domnului a trăit întreaga ei viață pe această temelie. În toate încercările, în toate durerile și în toată slava pe care a primit-o de la Dumnezeu, ea nu și-a desprins niciodată privirea de la Fiul ei. De aceea, Biserica o cinstește ca pe cea care ne învață să rămânem statornici în credință și ne ocrotește cu rugăciunile ei.

Iubiți credincioși,

Toți vom avea parte de furtuni. Nimeni nu poate trece prin viață fără lacrimi, fără încercări și fără clipe de îndoială. Dar Evanghelia de astăzi ne lasă o nădejde pe care nimeni nu ne-o poate lua: în mijlocul tuturor valurilor, Hristos vine întotdeauna spre noi.

Să nu uităm niciodată că biruința nu stă în puterea noastră, ci în prezența Lui. Iar dacă vreodată vom simți că ne scufundăm sub greutatea grijilor, să nu ne rușinăm să rostim rugăciunea lui Petru: „Doamne, scapă-mă!”

Și să avem încredințarea că aceeași mână care l-a ridicat pe Apostol din valuri se întinde și astăzi spre fiecare dintre noi.

Să pășim, așadar, prin acest sfânt post cu mai multă rugăciune, cu mai multă credință și cu mai multă pace în inimă, având ochii ațintiți nu spre furtunile lumii, ci spre Hristos, Domnul vieții noastre. Iar atunci vom înțelege că adevărata minune nu este aceea că Petru a mers pe apă, ci că omul care nu-și pierde privirea de la Hristos ajunge, prin harul Lui, la limanul Împărăției lui Dumnezeu. Amin.
 

Pr. Gherman Costică