Predică la Schimbarea la față

6. Schimbarea la față

Iubiți credincioși și credincioase,

Sunt locuri pe pământ care impresionează prin frumusețea lor și sunt locuri care sfințesc prin prezența lui Dumnezeu. Pe unele le admirăm cu ochii trupului, pe celelalte le înțelegem numai cu ochii inimii.

Astăzi, Sfânta Evanghelie ne invită să urcăm pe unul dintre aceste locuri binecuvântate: Muntele Taborului.

Să urcăm însă în tăcere. Să lăsăm pentru câteva clipe în urmă zgomotul lumii, grijile care ne apasă, gândurile care ne risipesc și neliniștile care ne însoțesc aproape în fiecare zi. Sunt clipe în care Dumnezeu nu vorbește prin tunete și prin cutremure, ci printr-o liniște atât de adâncă, încât numai inima smerită o poate auzi.

Îmi imaginez că, în dimineața aceea binecuvântată, o adiere ușoară cobora peste cărările muntelui. Frunzele abia se mișcau, iar lumina soarelui mângâia încet pietrele Taborului. Totul părea obișnuit. Și totuși, în acea liniște care nu prevestea nimic neobișnuit, Dumnezeu Se pregătea să descopere oamenilor una dintre cele mai mari taine ale istoriei mântuirii.

De multe ori credem că Dumnezeu Se arată numai în lucrurile spectaculoase. Așteptăm minuni, semne, întâmplări ieșite din comun. Dar Taborul ne învață altceva. Dumnezeu Se descoperă mai întâi inimii care știe să tacă. Căci numai în liniștea sufletului omul începe să vadă ceea ce zgomotul lumii îi ascunde necontenit.

Și poate că aici începe prima lecție a acestei mari sărbători. Schimbarea la Față nu este numai o descoperire a slavei lui Hristos, ci și o chemare adresată fiecăruia dintre noi de a urca, măcar pentru câteva clipe, deasupra grijilor pământești. Pentru că omul care rămâne mereu în vale vede doar praful drumului; omul care urcă spre Dumnezeu începe să privească lumea din lumina cerului.

Fraților, noi trăim într-o lume pe care o numim adesea singura realitate. Vedem ceea ce este trecător și credem că aceasta este întreaga existență. Dar Taborul ridică pentru o clipă perdeaua care acoperă ochii sufletului și ne lasă să întrezărim adevărata adâncime a creației. Nu o altă lume ni se descoperă, ci aceeași lume, luminată de prezența lui Dumnezeu.

Schimbarea la Față nu ne cheamă să fugim din lume, ci să învățăm să vedem lumea în lumina lui Dumnezeu.

La prima vedere, sărbătoarea pe care o prăznuim astăzi pare să ne spună că Hristos S-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi. Așa auzim și în Evanghelie, iar cuvintele par atât de limpezi, încât nu ne mai punem alte întrebări.

Și totuși, Sfinții Părinți ne conduc mult mai adânc decât litera textului. Oare S-a schimbat Hristos? A primit El atunci o slavă pe care nu o avusese până atunci? A devenit Dumnezeu mai strălucitor decât era?

Nicidecum. Fiul lui Dumnezeu este același ieri, astăzi și în veci. Dumnezeirea Lui nu cunoaște creștere, nici micșorare, nici schimbare. Slava pe care au văzut-o apostolii nu s-a născut pe Tabor. Ea era slava veșnică a Fiului, pe care El o avea dinainte de întemeierea lumii.

Atunci ce s-a petrecut? Nu Hristos S-a schimbat. S-au schimbat ucenicii. Pentru o clipă, Dumnezeu a ridicat vălul de pe ochii lor și le-a dăruit puterea de a vedea ceea ce până atunci rămăsese ascuns privirii omenești. Acesta este unul dintre cele mai adânci adevăruri ale credinței noastre.

Noi credem adesea că Dumnezeu este departe și că trebuie să coboare din cer pentru a Se apropia de noi. Dar Taborul ne descoperă tocmai contrariul. Dumnezeu este prezent necontenit în creația Sa. El susține lumea prin iubirea și prin puterea Sa în fiecare clipă. Nu prezența Lui lipsește, ci vederea noastră este slăbită.

Așa se întâmplă și atunci când răsare soarele după o noapte lungă. Nu soarele începe atunci să existe. El era pe cer și înainte. Doar întunericul nu ne îngăduia să-l vedem.

Tot astfel, lumina dumnezeiască strălucește necontenit, dar ochii sufletului nostru, întunecați de păcat, de griji și de risipirea minții, nu mai sunt în stare să o primească. De aceea întreaga viață creștină are un singur scop: să curățe ochii inimii.

Postul, rugăciunea, pocăința, spovedania, milostenia și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nu-L schimbă pe Dumnezeu. Ele îl schimbă pe om. Încetul cu încetul, vălul se subțiază, privirea se limpezește, iar sufletul începe să întrezărească lumina pe care Dumnezeu nu a încetat niciodată să o reverse peste lume.

Sfântul Grigorie Palama spune că lumina Taborului nu este o lumină creată, asemenea celei a soarelui, ci însăși slava dumnezeiască, harul necreat prin care Dumnezeu Se face cunoscut și Se împărtășește oamenilor. Apostolii n-au văzut o lumină oarecare, ci au fost învredniciți să guste, atât cât putea firea omenească să primească, din strălucirea Împărăției lui Dumnezeu.

Și poate că aceasta este cea mai mare chemare a acestei sărbători. Nu să admirăm un eveniment petrecut odinioară pe un munte din Țara Sfântă, ci să începem și noi, prin curățirea inimii, urcușul către lumina care nu apune niciodată.

Schimbarea la Față nu a descoperit un Hristos nou, ci un om nou, capabil să vadă slava pe care Hristos o avea din veșnicie.

După ce lumina dumnezeiască strălucește pe Tabor, Sfântul Evanghelist ne spune că Moise și Ilie se arată alături de Hristos și stau de vorbă cu El. Nu este o simplă apariție. Nu este o imagine simbolică. Este o întâlnire plină de înțeles.

Moise este omul care a primit Legea pe Muntele Sinai. Ilie este cel mai mare dintre proroci, omul care a apărat credința în Dumnezeul cel viu atunci când aproape întregul popor se închina idolilor.

Unul reprezintă Legea. Celălalt reprezintă Proorocii. Iar amândoi stau înaintea lui Hristos.

Prin aceasta, Dumnezeu ne descoperă că întreaga istorie a mântuirii, toate făgăduințele Vechiului Testament, toate prorociile și toate așteptările poporului ales își găsesc împlinirea în persoana lui Iisus Hristos.

De la prima făgăduință făcută lui Adam după cădere și până la ultimul proroc, toate drumurile Scripturii urcă spre Tabor și se opresc înaintea Fiului lui Dumnezeu.

Câtă frumusețe ascunde această imagine! Moise vorbește cu Cel pe care L-a preînchipuit. Ilie vorbește cu Cel pe care L-a vestit. Umbra stă înaintea Adevărului. Făgăduința stă înaintea Împlinirii. Iar Hristos Se află în mijlocul lor, nu ca un simplu învățător între alții, ci ca Domnul istoriei, în Care toate își găsesc sensul.

Poate că și noi citim adesea Sfânta Scriptură ca pe o carte alcătuită din multe istorii, din multe personaje și din multe învățături. Dar Taborul ne învață să o citim altfel.

Fiecare pagină a Scripturii, într-un fel tainic, vorbește despre Hristos. Fiecare prorocie Îl vestește. Fiecare jertfă Îl preînchipuie. Fiecare drept Îl dorește. Fiecare pagină pregătește venirea Lui. De aceea, atunci când deschidem Biblia, nu căutăm doar informații despre Dumnezeu. Îl căutăm pe Hristos Însuși.

Iar când Îl găsim pe El, toate celelalte încep să se lumineze. Așa cum lumina soarelui face ca toate culorile pământului să capete frumusețe, tot astfel Hristos luminează întreaga Scriptură și îi descoperă adevăratul înțeles.

Cel care Îl găsește pe Hristos descoperă cheia întregii Scripturi; iar cel care citește Scriptura fără Hristos vede litera, dar pierde lumina ei.

În fața unei asemenea descoperiri, Sfântul Apostol Petru nu mai găsește cuvinte multe. Inima lui vorbește înaintea minții și rostește una dintre cele mai frumoase propoziții din întreaga Sfântă Scriptură: „Doamne, bine este să fim noi aici.”

Aceste cuvinte nu sunt rodul unei judecăți îndelungate. Ele izbucnesc dintr-o inimă care, pentru o clipă, a gustat frumusețea Împărăției lui Dumnezeu.

Petru nu mai cere nimic. Nu mai întreabă nimic. Nu mai caută nici o dovadă. Prezența lui Hristos îi este de ajuns. Oare nu aceasta caută omul toată viața lui?

Aleargă după bucurii, după liniște, după iubire, după frumusețe, după împlinire. Schimbă locuri, schimbă oameni, schimbă planuri, convins că undeva, în lumea aceasta, va găsi ceea ce îi lipsește. Și totuși, după fiecare bucurie pământească, rămâne în suflet o sete pe care nimic din cele trecătoare nu o poate potoli.

De ce? Pentru că omul a fost creat pentru Dumnezeu. Sfântul Augustin spune atât de frumos: „Neliniștit este sufletul nostru până când își va afla odihna în Tine.”

Această neliniște nu este un blestem, ci o amintire. Ea ne spune că inima omului este mai mare decât lumea întreagă, pentru că a fost zidită să cuprindă iubirea lui Dumnezeu.

Pe Tabor, Petru trăiește pentru câteva clipe ceea ce fiecare suflet dorește în adâncul lui: comuniunea deplină cu Dumnezeu. De aceea nu mai vrea să coboare. Nu pentru că ar fi uitat de lume, ci pentru că a descoperit izvorul din care își primește sensul întreaga existență.

Și totuși, Hristos nu îl lasă să rămână pe munte. Trebuie să coboare. Îi așteaptă oamenii bolnavi, cei întristați, cei flămânzi, cei apăsați de păcat. Lumina Taborului nu este dăruită pentru a-l despărți pe om de lume, ci pentru a-l întoarce în lume cu o inimă schimbată.

Aceasta este și chemarea noastră. Venim la Sfânta Liturghie, ne rugăm, ne împărtășim, simțim uneori o pace pe care lumea nu o poate da. Dar Dumnezeu nu ne spune să rămânem între zidurile bisericii. Ne trimite din nou în familie, la locul de muncă, între oameni, pentru ca lumina primită aici să lumineze și viața de fiecare zi. Taborul nu este sfârșitul drumului. Este puterea de a continua drumul.

Omul nu tânjește, în adâncul inimii sale, după un loc mai frumos, ci după prezența lui Dumnezeu. Iar când Îl întâlnește cu adevărat, sufletul spune împreună cu Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici.”

În timp ce Petru încă vorbea, încercând să prelungească acea clipă de negrăită bucurie, Evanghelia spune că „un nor luminos i-a umbrit”, iar din mijlocul acelui nor s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; de Acesta să ascultați!”

În întreaga Sfântă Scriptură sunt foarte puține momente în care glasul Tatălui se face auzit atât de limpede. La Iordan. Și acum, pe Tabor. Nu este un glas de judecată. Nu este un glas care înspăimântă. Este glasul iubirii veșnice dintre Tatăl și Fiul.

Pentru o clipă, ucenicii nu mai văd doar slava lui Hristos, ci sunt introduși în însăși taina vieții Sfintei Treimi. Tatăl mărturisește despre Fiul, Fiul strălucește în lumina dumnezeiască, iar norul luminos este semnul prezenței Duhului Sfânt, Care umbrește și sfințește. Aceasta este cea mai înaltă descoperire pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată omului.

Nu doar că Dumnezeu există. Nu doar că Dumnezeu este atotputernic. Ci că Dumnezeu este iubire. Iar această iubire se descoperă lumii prin Fiul Său. Și observați că Tatăl nu spune: „Pe Acesta să-L admirați.” Nu spune: „Despre Acesta să vorbiți.” Nu spune: „Pe Acesta să-L studiați.” Ci spune un singur lucru: „De Acesta să ascultați.”

Aici se află măsura adevăratei credințe. Credința nu înseamnă numai să-L cunoaștem pe Hristos. Nici numai să-L iubim. Ci să-I ascultăm cuvântul și să-l prefacem în viață.

De multe ori citim Evanghelia, o admirăm, ne bucurăm de frumusețea ei, dar rămânem aceiași oameni. Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă noi asemenea unei lumini care atinge fereastra, fără să pătrundă în casă.

Taborul ne cere mai mult. Ne cere să deschidem fereastra inimii. Să lăsăm cuvântul lui Hristos să pătrundă înăuntru și să ne schimbe felul de a gândi, de a iubi, de a ierta, de a trăi. Numai atunci lumina pe care au văzut-o apostolii pe munte începe să strălucească și în viața noastră.

Și Evanghelia adaugă un amănunt plin de mângâiere. Ucenicii cad cu fața la pământ, cuprinși de spaimă. Dar Hristos Se apropie de ei, îi atinge și le spune: „Sculați-vă și nu vă temeți!”

Aceasta este atingerea care ridică omul din frică și îl învață că Dumnezeu nu Se descoperă pentru a-l zdrobi, ci pentru a-l ridica. Lumina dumnezeiască nu arde omul care se smerește; îl vindecă, îl întărește și îi deschide drumul spre adevărata viață.

Adevărata schimbare la față a omului începe în clipa în care încetează să asculte de sine și începe să-L asculte pe Hristos.

Coborând de pe munte, apostolii nu mai erau aceiași oameni care urcaseră. Drumul era același, pietrele erau aceleași, copacii erau aceiași, lumea rămăsese neschimbată. Și totuși, pentru ei, totul devenise altfel. Nu pentru că lumea s-ar fi schimbat, ci pentru că ei Îl văzuseră pe Hristos în lumina slavei Sale.

Ani mai târziu, ajuns la bătrânețe și simțind că se apropie de sfârșitul vieții, Sfântul Apostol Petru își amintește de această clipă. Nu vorbește despre ea ca despre o amintire frumoasă din tinerețe, ci ca despre temelia întregii sale credințe. De aceea spune cu atâta tărie: „Noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Iisus Hristos urmând basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri.”

Ce mărturie cutremurătoare! Petru nu mai poate fi clătinat de nimic, pentru că ochii lui au văzut ceea ce lumea nu putea vedea. Din acel moment, viața lui întreagă s-a sprijinit pe această întâlnire cu Hristos.

Dar Apostolul merge și mai departe. El nu păstrează lumina Taborului doar pentru sine. O transformă într-o chemare adresată fiecăruia dintre noi: „Luați aminte la cuvântul prorocesc, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre.”

Observați unde trebuie să răsară Luceafărul. Nu pe cer. În inimile noastre. Aici se află adevăratul Tabor. Nu doar pe un munte din Galileea, ci în sufletul omului care Îi face loc lui Hristos.

Când rugăciunea devine vie, când pocăința curăță inima, când iubirea biruie egoismul, când iertarea învinge răzbunarea, atunci începe să răsară și în noi lumina despre care au dat mărturie apostolii.

Poate că nu vom vedea niciodată cu ochii trupești strălucirea pe care au văzut-o Petru, Iacov și Ioan. Dar fiecare om care trăiește în Hristos poate simți cum, încetul cu încetul, se luminează lăuntric. Gândurile se limpezesc, sufletul se liniștește, iar lumea întreagă începe să fie privită prin lumina iubirii lui Dumnezeu.

Aceasta este adevărata schimbare la față pe care Biserica o dorește pentru fiecare dintre noi. Nu schimbarea chipului. Ci schimbarea inimii. Nu o lumină care vine din afară. Ci lumina lui Hristos care începe să strălucească înăuntrul omului.

Iubiți credincioși,

Astăzi, Biserica ne-a purtat până pe culmile Taborului. Am văzut lumina cea necreată, am auzit glasul Tatălui și am ascultat mărturia Apostolului Petru. Dar sărbătoarea aceasta nu se încheie odată cu Sfânta Liturghie.

Adevăratul Tabor începe atunci când coborâm din biserică.

Coborâm în aceeași lume, în aceleași familii, la aceleași griji și încercări. Însă, dacă am urcat cu adevărat împreună cu Hristos, nu mai coborâm cu aceeași inimă. Lumina pe care am întrezărit-o astăzi este chemată să lumineze felul nostru de a vorbi, de a ierta, de a răbda și de a iubi.

Să-I cerem, așadar, lui Dumnezeu să ridice și de pe ochii inimii noastre vălul care ne împiedică să-I vedem prezența. Și, chiar dacă nu vom ajunge pe Tabor cu pașii trupului, să ajungem acolo prin curăția inimii. Atunci vom înțelege că Hristos nu a încetat niciodată să lumineze lumea, ci noi suntem chemați să devenim tot mai capabili să primim lumina Lui.

Și, așa cum spune Sfântul Apostol Petru, „Luceafărul va răsări în inimile voastre.” Iar când Hristos răsare în inima omului, nici un întuneric nu mai poate birui lumina Lui. Amin.

 

Pr. Gherman Costică