predica la Vindecarea lunaticului

7. Vindecarea lunaticului

Iubiți credincioși........,

Cu puțin timp înainte, ucenicii văzuseră pe muntele Taborului o lumină pe care ochiul omenesc nu o poate cuprinde. Îl văzuseră pe Hristos strălucind în slava Sa, auziseră glasul Tatălui și gustaseră, pentru câteva clipe, pacea unei lumi în care totul părea desăvârșit. Petru ajunsese chiar să spună: „Doamne, bine este să fim noi aici.”

Dar Evanghelia nu îi lasă pe munte. Îi coboară. Și jos îi așteaptă altă priveliște: un tată zdrobit de durere, un copil chinuit, niște ucenici neputincioși și o mulțime care nu mai știe ce să creadă.

Parcă între cele două scene se întinde întreaga viață omenească. Sunt clipe când simțim lumina lui Dumnezeu atât de aproape, când rugăciunea curge, când inima are pace și totul pare limpede. Dar sunt și clipe când coborâm în vale și ne întâlnim din nou cu boala, cu neliniștea, cu păcatul, cu neputința noastră și cu suferința celor pe care îi iubim.

Și poate că aici începe adevărata credință. Nu atunci când stăm pe Tabor și totul este lumină, ci atunci când coborâm în vale și, în mijlocul întunericului, continuăm să-L căutăm pe Hristos.

Tatăl din Evanghelie face exact aceasta. Nu vine cu explicații, nu vine cu o teologie, nu vine cu o rugăciune alcătuită frumos. Vine cu durerea lui și spune doar: „Doamne, miluiește pe fiul meu.” Atât. Dar în aceste câteva cuvinte încape o viață întreagă.

Pentru că adevărata rugăciune nu se măsoară în frumusețea cuvintelor, ci în adevărul inimii care le rostește. Uneori, cea mai adâncă rugăciune nu are decât două sau trei cuvinte, dar dacă ele ies dintr-o inimă zdrobită și se îndreaptă cu încredere spre Hristos, pot ajunge mai sus decât multe pagini rostite fără atenție și fără inimă.

Iar aici apare un detaliu de o mare frumusețe: tatăl nu spune „miluiește-l”, ci „miluiește pe fiul meu.” Durerea copilului a devenit durerea lui. El o poartă înaintea lui Hristos ca și cum ar fi propria sa rană.

Așa se naște rugăciunea pentru altul. Așa se roagă mama pentru copil, tatăl pentru fiu, preotul pentru popor, Biserica pentru întreaga lume. Uneori, omul care nu mai are putere să se roage singur ajunge înaintea lui Dumnezeu purtat de rugăciunea altuia.

Și poate că aceasta este prima piatră de temelie pe care trebuie să o păstrăm: Credința adevărată nu este numai puterea de a-L vedea pe Dumnezeu în lumină, ci și curajul de a-L căuta atunci când viața noastră a coborât în întuneric.

Durerea tatălui este adusă înaintea lui Hristos, copilul este vindecat, iar tulburarea care cuprinsese întreaga scenă se stinge într-o clipă. Dar în sufletul ucenicilor rămâne o neliniște. Ei văzuseră minunea, însă tocmai minunea aceasta îi obliga să privească spre propria lor neputință.

De aceea, când mulțimea se îndepărtează, se apropie de Hristos de o parte și Îl întreabă: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Este una dintre cele mai omenești întrebări din Evanghelie. De ce n-am putut?

De câte ori nu ajungem și noi înaintea acestei întrebări? Ne-am rugat pentru cineva și boala a rămas. Am încercat să îndreptăm un copil și parcă s-a îndepărtat și mai mult. Am vrut să scăpăm de o patimă și am căzut din nou. Am cerut pace într-o familie și neînțelegerea a continuat. Am stat înaintea lui Dumnezeu și am spus, poate fără glas: „Doamne, de ce nu pot? De ce nu se schimbă nimic?”

Iar răspunsul lui Hristos este tulburător prin simplitatea lui: „Pentru puțina voastră credință.”

Dar să înțelegem bine acest cuvânt. Hristos nu le spune ucenicilor că nu au deloc credință. Ei lăsaseră case, familii, ocupații și Îl urmaseră. Văzuseră minunile Lui și ascultaseră cuvintele Lui. Aveau credință. Dar credința lor nu pătrunsese încă întreaga lor ființă.

Și poate că aici ne recunoaștem și noi. Credem în Dumnezeu, dar ne temem ca și cum am fi singuri. Spunem că ne încredințăm Lui viața, dar vrem să păstrăm noi controlul asupra tuturor lucrurilor.

Ne rugăm: „Facă-se voia Ta”, iar în adâncul inimii adăugăm fără să rostim: dar, Doamne, să fie cât mai aproape de voia mea. Credința adevărată începe tocmai acolo unde omul încetează să-I mai ceară lui Dumnezeu să intre în planurile sale și are curajul să intre el în planul lui Dumnezeu.

De aceea Hristos vorbește despre grăuntele de muștar. Este atât de mic, încât aproape se pierde între degete. Și totuși, în acel grăunte nevăzut se ascunde puterea unei vieți întregi.

Așa este și credința. Dumnezeu nu ne cere să simțim în fiecare clipă că avem o credință uriașă. Nu ne cere să nu avem întrebări, să nu tremurăm, să nu plângem. Ne cere însă ca, în mijlocul tuturor acestora, să păstrăm măcar acel grăunte care spune: „Doamne, nu înțeleg, dar nu plec de lângă Tine.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai curate forme ale credinței. Să nu mai vezi ieșirea și totuși să rămâi. Să nu mai înțelegi drumul și totuși să ții mâna lui Dumnezeu. Să nu primești răspunsul pe care îl așteptai și totuși să nu încetezi să spui: „Doamne, în Tine nădăjduiesc.”

Atunci înțelegem și cuvântul Mântuitorului: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta.”

Poate că noi ne-am obișnuit să privim prea mult spre munții din afara noastră. Așteptăm minunea care schimbă împrejurările, care îndepărtează boala, care rezolvă necazul, care face să dispară ceea ce ne apasă.

Dar există munți mult mai greu de mutat. Există muntele mândriei. Muntele unei neiertări purtate ani întregi. Muntele unei patimi despre care am ajuns să spunem: „Eu nu mă mai pot schimba.” Există muntele fricii, al deznădejdii, al egoismului, al răcelii față de Dumnezeu.

Și poate că uneori cea mai mare minune pe care Dumnezeu o face nu este să mute necazul dinaintea noastră, ci să mute ceva din noi. Să transforme ura în iertare. Frica în încredere. Deznădejdea în nădejde. Păcatul în pocăință. O inimă închisă într-o inimă capabilă din nou să iubească.

Aici credința mută cu adevărat munții. Și tocmai de aceea, când ucenicii întreabă: „De ce noi n-am putut?”, Hristos nu le oferă o metodă, o formulă sau un secret al facerii de minuni. Îi întoarce spre propria lor inimă.

Pentru că înainte de a lucra Dumnezeu prin noi, trebuie să-L lăsăm să lucreze El în noi.

Credința nu înseamnă să fii sigur că Dumnezeu va face ceea ce vrei tu, ci să rămâi sigur de Dumnezeu chiar atunci când El nu face ceea ce ai așteptat.

După ce le vorbește ucenicilor despre credință, Hristos nu lasă cuvântul suspendat într-o idee frumoasă, ci îi arată omului și calea prin care credința prinde rădăcini și devine viață: „Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” Două cuvinte atât de cunoscute nouă, încât există primejdia să nu le mai auzim adevăratul înțeles: rugăciune și post.

Ne rugăm de când eram copii. Știm rugăciuni pe de rost, le-am auzit de sute sau de mii de ori în biserică. Postim de mai multe ori în fiecare an. Și tocmai această obișnuință, care poate fi binecuvântare, se poate transforma uneori într-o primejdie: să facem lucrurile sfinte fără să mai fim cu adevărat prezenți în ele.

Putem rosti „Tatăl nostru” și, în timp ce buzele spun „facă-se voia Ta”, mintea noastră să fie la grijile zilei. Putem spune „Doamne, miluiește” de zeci de ori, fără să mai simțim că în acel moment stăm înaintea Cuiva. Putem citi o pagină întreagă de rugăciuni și, ajunși la sfârșit, să descoperim că inima noastră aproape că nu a participat.

Dar rugăciunea nu este o creație literară pe care o prezentăm lui Dumnezeu. Nu este nici o înșiruire de cuvinte frumoase prin care încercăm să-L impresionăm. Și nici o obligație pe care o împlinim seara pentru a putea spune liniștiți: mi-am făcut rugăciunea.

Rugăciunea este întâlnire. În clipa în care te rogi, Hristos nu este o idee aflată undeva, departe, în cer. El este înaintea ta. Te ascultă. Te cunoaște. Știe deja ceea ce vrei să-I spui și, cu toate acestea, dorește să audă glasul inimii tale.

Așa cum un tată știe că fiul lui este necăjit, dar așteaptă ca acesta să vină, să se așeze lângă el și să-i spună ce îl doare, tot astfel Dumnezeu, Care cunoaște toate adâncurile noastre, dorește întâlnirea cu noi.

De aceea, poate că înainte de a începe rugăciunea ar trebui uneori să stăm câteva clipe în tăcere și să devenim conștienți de un adevăr cutremurător: Acum stau înaintea lui Dumnezeu. Nu citesc despre El. Nu vorbesc despre El. Vorbesc cu El. Și atunci chiar și un singur „Doamne, miluiește” poate deveni mai adânc decât multe pagini rostite în grabă.

Tatăl copilului din Evanghelie ne arată tocmai aceasta. El nu are timp să alcătuiască fraze frumoase. Durerea i-a simplificat cuvintele până la esență: „Doamne, miluiește pe fiul meu!” Când inima ajunge să vorbească astfel, rugăciunea încetează să mai fie numai cuvânt și devine prezență.

Dar Hristos așază lângă rugăciune postul. De ce? Pentru că omul nu este numai suflet și nici numai trup. Omul întreg trebuie să se întoarcă spre Dumnezeu. Prin rugăciune spunem: „Doamne, am nevoie de Tine.” Prin post spunem trupului nostru: „Nu orice dorință a ta trebuie împlinită.”

Postul ne învață libertatea. Nu mâncarea este dușmanul nostru. Dumnezeu a creat-o și ne-a dat-o spre hrană și mulțumire. Problema începe atunci când omul nu mai știe să spună „nu” propriilor dorințe.

Iar dacă nu putem renunța de bunăvoie la ceva îngăduit, cum vom avea puterea să refuzăm ceea ce este păcat? De aceea postul începe la masă, dar nu se termină acolo. Ce folos să nu mănânc o anumită hrană, dacă mă hrănesc cu judecarea aproapelui? Ce folos să-mi înfrânez trupul, dacă las limba să rănească? Ce folos să număr cu grijă ingredientele din farfurie, dacă nu mai număr cuvintele prin care am întristat un om?

Postul adevărat trebuie să ajungă de la gură la inimă. Să postească ochiul de la ceea ce îl întinează. Limba de la cuvântul care rănește. Mintea de la gândul care judecă. Inima de la ura pe care o păstrează.

Și poate abia atunci înțelegem de ce Hristos unește rugăciunea cu postul. Rugăciunea ne apropie de Dumnezeu. Postul ne desprinde de ceea ce ne stăpânește. Una umple. Celălalt golește. Prin post facem loc; prin rugăciune Îl chemăm pe Dumnezeu să umple acel loc cu prezența Lui.

Și fiindcă ne aflăm în zilele Postului Adormirii Maicii Domnului, aceste cuvinte ale Evangheliei capătă o frumusețe aparte. Maica Domnului ne arată prin întreaga ei viață ce înseamnă omul adunat în Dumnezeu: puține cuvinte, multă ascultare; discreție, curăție și o inimă întreagă oferită Lui.

Ea nu ne conduce spre sine, ci repetă peste veacuri cuvântul rostit la Cana Galileii: „Faceți orice vă va spune El.” Aceasta este și adevărata măsură a postului nostru: nu doar ce am scos din farfurie, ci cât loc I-am făcut lui Hristos în inimă.

Și aici trebuie să îndreptăm un gând pe care uneori îl înțelegem greșit. Rugăciunea și postul nu sunt două mijloace prin care Îl convingem pe Dumnezeu să facă ceea ce dorim noi. Dumnezeu nu poate fi constrâns prin nevoințele noastre.

Ele lucrează mai întâi asupra noastră. Ne limpezesc. Ne smeresc. Ne desprind de iluzia că putem totul singuri. Ne fac disponibili lucrării harului. Și atunci începem să înțelegem ceva esențial: Rugăciunea și postul nu coboară voia lui Dumnezeu până la dorințele noastre, ci ridică încet dorințele noastre până la voia lui Dumnezeu.

Dacă Evanghelia ne-a vorbit despre credință, rugăciune și post, Apostolul zilei ne arată cum arată acestea atunci când au coborât cu adevărat în viața omului.

Sfântul Pavel spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; huliți fiind, ne rugăm.”

Poate că aici se vede cel mai limpede dacă rugăciunea noastră ne-a schimbat sau a rămas numai pe buze. Este ușor să ne rugăm când avem pace. Este ușor să vorbim despre iubire când nimeni nu ne rănește. Dar adevărata măsură a vieții duhovnicești se descoperă atunci când cineva ne nedreptățește, ne vorbește de rău, ne rănește și noi trebuie să hotărâm ce vom face cu răul primit.

Îl vom da mai departe? Sau îl vom opri în noi? Sfântul Pavel spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm.” Iată un munte mai greu de mutat decât un munte de piatră: să fii rănit și să nu rănești; să fii nedreptățit și să nu urăști; să ai puterea să ierți atunci când în tine totul cere răzbunare.

Poate că tocmai aceștia sunt munții despre care trebuie să ne întrebăm astăzi: muntele mândriei, al neiertării, al unei patimi vechi, al mâniei, al deznădejdii, al unei răni pe care o purtăm de ani întregi.

Uneori Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, mută muntele acesta din calea mea!” Iar Dumnezeu începe prin a muta muntele din inima noastră. Și aceasta poate fi o minune mai mare decât schimbarea împrejurărilor exterioare.

Dar Evanghelia nu se încheie nici cu minunea vindecării, nici cu puterea credinței, nici chiar cu rugăciunea și postul. Ultimele cuvinte ale lui Hristos ne conduc spre ceea ce urmează: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.”

Deodată înțelegem totul. Hristos nu le promite ucenicilor o viață fără suferință. El Însuși merge spre Cruce. Credința nu înseamnă că nu vom mai trece prin foc și prin apă. Rugăciunea nu înseamnă că toate necazurile vor dispărea. Postul nu ne asigură o viață lipsită de încercări.

Creștinismul ne spune ceva mult mai mare: că nici focul, nici apa, nici suferința și nici moartea nu mai au ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Dumnezeu. Și cuvântul Lui este Învierea.

Credința nu ne promite o viață fără cruce, ci ne încredințează că nici o cruce purtată cu Hristos nu se termină în mormânt.

Să păstrăm din Evanghelia de astăzi câteva cuvinte simple. Când nu mai putem, să nu ne rușinăm să spunem împreună cu tatăl copilului: „Doamne, miluiește!” Când credința noastră slăbește, să păstrăm măcar grăuntele acela de muștar care ne face să rămânem lângă Dumnezeu chiar dacă nu mai înțelegem drumul.

Când ne rugăm, să nu rostim cuvintele ca și cum Dumnezeu ar fi departe. Hristos este înaintea noastră. Să-I vorbim adevărat, cu mintea și cu inima, așa cum vorbește un copil cu tatăl său.

Iar în aceste zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului, să nu ne întrebăm numai de la ce ne-am înfrânat, ci și ce s-a schimbat în noi: am devenit mai blânzi? Mai iertători? Mai atenți la cel de lângă noi? Mai aproape de Dumnezeu?

Maica Domnului a trăit întreaga ei viață într-un singur răspuns dat lui Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău.”

Să ne ajute și pe noi să ajungem la această încredințare. Iar când vom coborî în văile vieții, când vom întâlni boala, neputința, frica ori durerea, să nu uităm lumina pe care am văzut-o pe Tabor: același Hristos Care strălucește pe munte coboară în vale după omul care suferă.

El este cu noi în lumină. El este cu noi în întuneric. El este cu noi pe Tabor. El este cu noi sub Cruce. Și dacă rămânem cu El, dincolo de fiecare cruce ne așteaptă Învierea. Amin.

 

Pr. Gherman Costică