În ziua de 26 octombrie, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a cărui viață ne descoperă frumusețea credinței care rămâne neclintită în fața suferinței și a morții. În vreme ce toamna își așterne frunzele peste cărări, sărbătoarea ne vorbește despre o primăvară a sufletului care nu se veștejește. Din întunericul temniței și din jertfa muceniciei s-a răspândit, peste veacuri, mireasma sfințeniei, amintindu-ne că adevărata bogăție a omului nu este ceea ce adună, ci lumina pe care o lasă în urma sa. O meditație despre curajul mărturisirii, despre Hristos Care rămâne cu noi în furtunile vieții și despre iubirea care, înrădăcinată în Dumnezeu, nu cunoaște apus.
26. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Mireasma credinței care nu moare
Predică la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – 26 octombrie
I. Când toamna pământului întâlnește primăvara cerului
Iubiți credincioși,
Sunt dimineți târzii de octombrie în care pământul pare că se pregătește pentru o lungă tăcere. Pădurile își scutură podoaba, frunzele îngălbenite se aștern peste cărări, iar prin văile adânci, unde brazii păstrează încă verdele verii, ceața se ridică încet, ca o perdea subțire între pământ și cer. Natura întreagă ne vorbește despre trecere, despre frumusețea care se stinge și despre timpul care nu poate fi oprit.
Și totuși, tocmai în această vreme a anului, când florile își pierd parfumul, Biserica ne cheamă să prăznuim un sfânt din al cărui mormânt, potrivit mărturiei păstrate în tradiția bisericească, a izvorât mir bine mirositor: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Ce minunată întâlnire între două taine! Afară, frunza cade și se întoarce în țărână, iar în Biserică pomenim un om care, deși a coborât în mormânt, continuă să răspândească mireasma sfințeniei. Lumea ne vorbește despre sfârșitul lucrurilor, în timp ce Dumnezeu ne descoperă că există o viață asupra căreia moartea nu mai are stăpânire.
Și poate că tocmai aici începe înțelesul adânc al sărbătorii: sfințenia este primăvara pe care Dumnezeu o poate face să înflorească până și în mijlocul toamnei vieții.
Sfântul Dimitrie nu a fost un om care a fugit de lume pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, ci un tânăr care a trăit în mijlocul ei, într-o cetate mare și frământată, înconjurat de putere, bogăție și cinste omenească. Tradiția vieții sale ne spune că provenea dintr-o familie aleasă, că primise o educație înaltă și că ajunsese să poarte o mare răspundere în cetatea Tesalonicului.
Avea, așadar, multe dintre lucrurile pentru care oamenii se ostenesc o viață întreagă: tinerețe, demnitate, avere și un viitor care părea deschis înaintea lui. Dar în adâncul sufletului său purta o bogăție pe care nici împăratul nu i-o putea dărui și nici moartea nu i-o putea lua: credința în Hristos Cel înviat.
Și, când a venit vremea încercării, s-a văzut limpede ce preț avea această bogăție.
II. O lumină pe care întunericul nu a putut-o stinge
Fraților,
Evanghelia praznicului ne așază înainte cuvintele Mântuitorului: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi.”
Sunt cuvinte rostite de Hristos către ucenicii Săi, pentru a-i pregăti să rămână statornici atunci când credința avea să le aducă împotrivire și prigoană. Domnul nu le făgăduiește o viață lipsită de încercări, ci le descoperă că apropierea de El nu înseamnă întotdeauna și primirea din partea lumii.
Acest adevăr s-a împlinit în viața Sfântului Dimitrie.
Împăratul îi încredințase o dregătorie înaltă, așteptând de la el supunere față de poruncile imperiale și față de credințele păgâne ale vremii. Dar Dimitrie a înțeles că există o hotărnicie dincolo de care omul nu mai poate merge fără să-și piardă sufletul: aceea unde ascultarea față de oameni ar însemna lepădarea de Dumnezeu.
Nu s-a ridicat împotriva împăratului din dorință de putere și nici nu a căutat suferința pentru a dobândi slavă, ci a refuzat să-și ascundă credința și să participe la prigonirea celor care Îl mărturiseau pe Hristos.
Iar aici întâlnim o întrebare care trece dincolo de veacul mucenicilor și ajunge până la noi: ce rămâne din credința omului atunci când pentru ea trebuie să plătească un preț?
Este ușor să mărturisim adevărul când suntem lăudați pentru aceasta, după cum este ușor să păstrăm o convingere atunci când nimeni nu ne-o pune la încercare. Dar adevărata statornicie se descoperă când omul trebuie să aleagă între folosul său și glasul conștiinței, între liniștea trecătoare și fidelitatea față de Hristos.
Sfântul Dimitrie a ales să piardă ceea ce putea pierde, pentru a păstra ceea ce nu voia să piardă niciodată.
A pierdut dregătoria, libertatea și, în cele din urmă, viața pământească, dar nu și-a pierdut credința. Iar aceasta este taina muceniciei: omul poate fi lipsit de toate cele din afară, fără ca cineva să-i poată smulge din inimă iubirea de Dumnezeu.
Nu trebuie să credem că această chemare ne privește numai pe noi, cei care trăim în vremuri de pace. Există și astăzi mărturisiri tăcute, fără temnițe și fără sulițe, dar care cer curaj: să rămâi cinstit când minciuna ți-ar aduce un câștig, să nu-ți ascunzi credința din rușine, să aperi un om nedreptățit, să nu-ți vinzi conștiința pentru o favoare și să păstrezi curăția sufletului într-o lume care adesea o socotește lipsită de preț.
Nu toate mărturisirile se sfârșesc prin vărsare de sânge, dar fiecare mărturisire adevărată cere o inimă care nu se lasă cumpărată.
III. Corabia în mijlocul furtunii
În cealaltă Evanghelie pe care am ascultat-o, ucenicii se află cu Mântuitorul într-o corabie, când deodată se ridică o furtună atât de puternică, încât valurile amenință să-i înghită. Iar Hristos, în mijlocul acelei înfricoșătoare tulburări, doarme.
Ucenicii Îl trezesc și strigă: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim!”
Cât de omenească este această strigare și cât de apropiată de propriile noastre încercări! Sunt clipe când și viața noastră seamănă cu o corabie purtată de valuri, când se îmbolnăvește cineva drag, când o veste neașteptată ne tulbură casa, când pierdem un om pe care îl iubeam sau când necazurile se adună atât de multe, încât nu mai vedem țărmul.
Și atunci ne întrebăm, asemenea ucenicilor: unde este Dumnezeu?
Dar Evanghelia ne descoperă un adevăr care merită păstrat adânc în inimă: furtuna nu înseamnă că Hristos a părăsit corabia.
El era acolo, chiar dacă ucenicii, cuprinși de spaimă, nu mai puteau vedea decât valurile.
Așa a fost și în viața Sfântului Dimitrie. Temnița în care a fost aruncat părea locul unei înfrângeri, iar zidurile ei reci păreau să închidă pentru totdeauna drumul tânărului mărturisitor. Dar tocmai acolo, în singurătate și în apropierea morții, credința lui a strălucit mai puternic decât toate cinstirile de care se bucurase înainte.
Tradiția vieții sfântului ne spune că, în temniță, a fost întărit printr-o cercetare îngerească și prin făgăduința cununii mucenicești. Nu i s-a făgăduit că sulițele nu-i vor atinge trupul, ci că suferința lui nu va fi lipsită de biruința lui Hristos.
Și aici trebuie să înțelegem un lucru esențial: Dumnezeu nu potolește întotdeauna furtuna în felul și la vremea în care am dori noi. Uneori schimbă împrejurările, alteori ne dă puterea să le străbatem, iar alteori, printr-o încercare pe care nu o înțelegem, ne învață să ne sprijinim mai adânc pe El.
Nu orice corabie este cruțată de valuri, dar nicio furtună nu poate despărți de iubirea lui Hristos pe omul care rămâne unit cu El.
Sfântul Dimitrie nu a fost izbăvit de moartea trupului, însă credința lui a mărturisit că moartea nu este ultimul cuvânt asupra vieții omului.
În dimineața zilei de 26 octombrie, potrivit tradiției hagiografice, ostașii au intrat în temniță și l-au străpuns cu sulițele. Lumea ar fi putut socoti că totul se încheiase acolo, că tânărul dregător fusese învins și că puterea împăratului triumfase.
Dar ceea ce părea sfârșit avea să devină începutul unei mărturii care a străbătut veacurile.
IV. Din rana mucenicului, mireasma vieții
Iubiți credincioși,
Există o frumusețe aparte în numele pe care Biserica i l-a dat Sfântului Dimitrie: Izvorâtorul de Mir.
Nu îl pomenim numai ca pe un ostaș curajos, nici numai ca pe un om care a îndurat chinurile fără să se lepede de Hristos, ci ca pe un sfânt de a cărui cinstire s-a legat, prin minunile păstrate în tradiția Bisericii, mireasma mirului izvorât din sfintele sale moaște.
Gândiți-vă la această minunată răsturnare: oamenii au coborât trupul mucenicului în pământ, socotind că odată cu el va fi îngropată și mărturisirea sa, dar Dumnezeu a făcut ca locul acela să devină izvor de mângâiere, de nădejde și de vindecare pentru generații întregi.
Din locul în care oamenii au semănat moartea, Dumnezeu a făcut să se răspândească mireasma vieții.
Aici se află o adâncă învățătură pentru fiecare dintre noi. Nu toți suntem chemați să ne vărsăm sângele pentru Hristos, dar toți suntem chemați să lăsăm în urma noastră o mireasmă a binelui.
Există oameni care, după ce pleacă dintr-o casă, lasă în urmă tulburare, vorbe grele și răni care se vindecă anevoie; și există oameni a căror trecere prin viața noastră seamănă cu adierea curată a dimineții, fiindcă ne-au ascultat, ne-au iertat, ne-au întărit și ne-au făcut să simțim că Dumnezeu nu ne-a uitat.
Poate că o mamă care și-a crescut copiii în credință, un bătrân care a purtat cu răbdare o suferință, un om care a făcut bine fără să aștepte mulțumire sau cineva care a știut să ierte o nedreptate nu va fi cunoscut de lumea întreagă. Dar în sufletele celor pe care i-au atins asemenea oameni poate rămâne multă vreme parfumul unei vieți trăite cu Dumnezeu.
Și atunci întrebarea sărbătorii devine foarte apropiată de noi: ce mireasmă lasă viața mea în sufletele celor care mă întâlnesc?
Când intru în casa mea, aduc pace sau tulburare? Când vorbesc despre cineva care nu este de față, îi păstrez cinstea sau îi rănesc numele? Când întâlnesc un om întristat, îi adâncesc povara sau îi ofer măcar un cuvânt de mângâiere?
Nu ni se cere să săvârșim minuni asemenea sfinților, ci să nu împiedicăm harul lui Dumnezeu să lucreze prin noi. Uneori, un cuvânt rostit cu blândețe poate ridica un suflet apăsat, o iertare poate aduce pace într-o familie, iar o faptă de milostenie, săvârșită fără martori, poate deveni pentru cineva răspunsul unei rugăciuni.
Mireasma sfințeniei începe acolo unde iubirea lui Hristos se face simțită prin viața unui om.
Și cât de frumos se leagă aceasta de cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „Adu-ți aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morți.” Apostolul scrie despre lanțurile pe care le poartă pentru Evanghelie, dar adaugă un cuvânt de o putere neobișnuită: „cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă.”
Îl poți lega pe apostol, dar nu poți lega Evanghelia; îl poți închide pe mucenic, dar nu poți închide credința lui; îi poți străpunge trupul, dar nu poți stinge lumina lui Hristos care a prins viață în el.
Așa se explică de ce, după atâtea veacuri, numele Sfântului Dimitrie continuă să fie rostit cu dragoste, în timp ce puterea celor care l-au prigonit a rămas doar o amintire a istoriei.
V. Cununa – Floarea care nu se teme de iarnă
Iubiți credincioși,
La sfârșitul Apostolului auzim un îndemn plin de putere și de gingășie: „Îndreptați mâinile cele ostenite și genunchii cei slăbănogiți. Faceți cărări drepte pentru picioarele voastre.”
Parcă îl auzim pe Dumnezeu vorbind fiecăruia dintre noi, celor care am obosit pe drumul vieții, celor care am cunoscut dezamăgirea, pierderea, singurătatea ori încercarea și care uneori nu mai avem puterea să privim cu nădejde spre ziua de mâine.
Ridică-ți mâinile ostenite, ne spune Apostolul, întărește-ți genunchii slăbiți și nu te opri din drumul către Dumnezeu, fiindcă încercarea nu trebuie să devină capătul călătoriei tale.
Sfântul Dimitrie ne arată că omul poate pierde multe fără să piardă ceea ce este mai de preț, că poate fi înconjurat de întuneric fără să înceteze să poarte lumină și că poate coborî în mormânt fără ca iubirea lui să se stingă.
Și poate că aceasta este cea mai frumoasă lecție a praznicului: nu durata vieții îi dă omului adevărata măreție, ci lumina pe care o lasă în urma lui.
În curând, peste pădurile noastre vor veni frigul și zăpezile, izvoarele vor fi străjuite de gheață, iar potecile muntelui se vor ascunde sub albul iernii. Dar sub pământul înghețat, viața nu încetează să aștepte primăvara, iar în adâncul pădurii, brazii își păstrează verdele chiar și atunci când viforul le încovoaie ramurile.
Așa este și sufletul care trăiește în Hristos: poate cunoaște iarna suferinței, poate fi încercat de vânturile lumii și poate purta rănile trecerii prin timp, dar în adâncul lui rămâne vie nădejdea Învierii.
Să plecăm, așadar, de la sărbătoarea Sfântului Dimitrie cu dorința de a păstra în sufletele noastre ceva din statornicia lui, din curajul mărturisirii și din bunătatea care nu încetează odată cu viața pământească. Să cerem prin rugăciunile sale puterea de a rămâne credincioși în încercări, blânzi în mijlocul tulburărilor și darnici cu cei care au nevoie de iubirea noastră.
Iar când anii vor trece și pașii noștri nu se vor mai auzi pe cărările acestei lumi, să dea Dumnezeu ca în inimile celor rămași să dăinuie măcar puțin din mireasma faptelor noastre bune.
Pentru că frunza cade, floarea se veștejește și trupul se întoarce în țărână, dar iubirea care și-a înfipt rădăcinile în Hristos nu moare.
Și astfel, sub cerul tomnatic al acestei sărbători, înțelegem de ce un mucenic străpuns de sulițe a rămas pentru Biserică Izvorâtor de Mir: nu moartea i-a dat ultimul nume, ci viața lui Hristos care a strălucit prin el.
Sfântul Dimitrie ne învață că omul care Îl poartă pe Hristos în inimă poate trece prin iarna morții, fără să piardă primăvara veșniciei.
Amin.
Pr. Gherman Costică
