„Toate sunt gata. Veniți la nuntă!” – Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii

Pilda nunții Fiului de împărat
Iubiți credincioși......, există invitații pe care le primim în viață și pe care le uităm.
Le așezăm undeva, într-un sertar, și după o vreme nici nu mai știm de ele. Dar există
și o invitație pe care omul o primește o singură dată și care rămâne deschisă câtă
vreme îi bate inima.
Este invitația lui Dumnezeu la Împărăția Sa. Evanghelia acestei duminici
începe cu o imagine luminoasă: o nuntă. „Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului
împărat care a făcut nuntă fiului său.”
Dacă Mântuitorul ar fi vrut numai să ne înfricoșeze, ar fi putut asemăna Împărăția
cu un tribunal. Dacă ar fi vrut numai să vorbească despre datorie, ar fi putut-o
asemăna cu un ogor în care omul trebuie să muncească.
Dar astăzi o aseamănă cu o nuntă. Cu o masă întinsă. Cu o casă luminată. Cu
oameni adunați împreună. Cu bucuria unui Tată pentru Fiul Său. Și poate că aici
trebuie să îndreptăm una dintre imaginile greșite pe care le purtăm uneori despre
Dumnezeu.
Ne-am obișnuit să-L vedem mai ales ca pe Cel Care cere: să postești, să te rogi, să
ierți, să te pocăiești, să-ți schimbi viața. Toate sunt adevărate. Dar înainte ca
Dumnezeu să ne ceară ceva, El ne oferă ceva. Înainte de poruncă este darul. Înainte
de osteneală este chemarea.
Înainte ca omul să pregătească ceva pentru Dumnezeu, Dumnezeu a pregătit totul
pentru om: „Iată, am pregătit ospățul Meu... toate sunt gata. Veniți la nuntă!”
Ce cuvânt minunat: „toate sunt gata”. Cerul este deschis. Hristos S-a întrupat.
Crucea a fost ridicată. Mormântul a rămas gol. Duhul Sfânt S-a pogorât. Biserica a
fost întemeiată. Evanghelia ne-a fost dată. Sfântul Potir ne așteaptă. Toate sunt gata.
Dumnezeu a făcut partea Lui.
Și peste toate acestea răsună un singur cuvânt: „Veniți!” Nu: „Priviți de departe.”
Nu: „Trimiteți pe altcineva.” Nu: „Veniți când veți deveni vrednici.” Ci: „Veniți la
nuntă!”
Și aici începe drama Evangheliei. Pentru că, în fața unei asemenea invitații, ne-am
aștepta ca oamenii să lase totul și să alerge. Dar Evanghelia spune aproape dureros:
„Ei n-au voit să vină.” Nu spune că n-au putut. N-au voit.
Și când Împăratul îi cheamă din nou, nici atunci nu se întâmplă ceva spectaculos.
Unul se duce la țarina lui. Altul, la neguțătoria lui. Lucruri obișnuite. Și tocmai aici
pilda devine tulburător de actuală.
Poate că cei mai mulți oameni nu-L refuză pe Dumnezeu spunând: „Nu cred în
Tine.” Îl refuză spunând: „Nu acum.” Mai am o țarină. Mai am o afacere. Mai am o
casă de terminat. Mai am niște bani de câștigat. Mai am o problemă de rezolvat. Mai
am timp pentru Dumnezeu.
Și astfel omul poate pierde veșnicia nu neapărat pentru că a ales ceva rău, ci
pentru că a pus lucrurile mici înaintea lucrului celui mare.
1
Țarina nu era rea. Neguțătoria nu era păcat. Răul era că, atunci când a venit
chemarea Împăratului, ceva devenise mai important decât nunta. Și poate că aici
Evanghelia trebuie lăsată să ne întrebe pe fiecare: Care este țarina mea? Care este
lucrul acela care mă ține atât de ocupat încât Dumnezeu rămâne mereu pentru mai
târziu?
Pentru că putem avea timp pentru aproape orice și să nu mai avem timp pentru
suflet. Putem sta ore întregi înaintea unui ecran și să ni se pară lungă o rugăciune de
cinci minute. Putem străbate kilometri pentru un câștig și să ni se pară prea lung
drumul până la biserică. Putem pregăti cu grijă masa trupului și să lăsăm sufletul
flămând.
Iar Dumnezeu continuă să spună: „Toate sunt gata. Veniți la nuntă!” Și totuși,
Evanghelia nu se oprește la refuz.
Aici mi se pare că se deschide una dintre cele mai frumoase ferestre ale pildei.
Împăratul nu închide sala. Nu stinge luminile. Nu strânge masa. Trimite slugile din
nou: „Mergeți la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă.”
Ce Dumnezeu! Omul refuză, iar Dumnezeu lărgește chemarea. Slugile ies la
drumuri și îi adună „și răi și buni”.
Așadar, Biserica nu este sala în care s-au adunat oamenii care au fost dintotdeauna
buni. Este casa în care Dumnezeu îi cheamă pe oameni ca să-i facă buni. Nu venim
la Hristos pentru că suntem deja curați. Venim pentru ca El să ne curețe. Nu venim
pentru că suntem deja sfinți. Venim pentru că avem nevoie să devenim sfinți. Nu
venim pentru că suntem vrednici de ospăț. Venim pentru că Împăratul ne-a chemat.
Și atunci înțelegem de ce Apostolul acestei duminici vorbește atât de neașteptat
despre bucurie. Sfântul Pavel spune: „Suntem împreună-lucrători ai bucuriei
voastre.”
Ce definiție frumoasă a slujirii Bisericii! Preotul nu este pus înaintea oamenilor ca
să le fure bucuria. Evanghelia nu vine să întunece viața. Pocăința nu este chemarea
omului la deznădejde. Toată lucrarea Bisericii urmărește, în cele din urmă, să-l ducă
pe om la bucuria nunții. Numai că această bucurie are nevoie de adevăr.
Și tocmai de aceea, în mijlocul unei Evanghelii atât de luminoase, apare un lucru
care ne neliniștește: haina de nuntă. Un om a intrat în sală, dar nu avea haina
potrivită. Este chemat, dar nu este schimbat. Este înăuntru, dar ceva din el a rămas
afară.
Și poate că aici se află marea întrebare a duminicii: Este suficient că am venit la
nuntă sau trebuie ca nunta să înceapă să se vadă și pe haina vieții mele?
Iubiți credincioși, până aici, Evanghelia ne-a surprins prin lărgimea chemării.
Slugile au ieșit la răspântii și „au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni”. Și s-a
umplut casa nunții cu oaspeți.
Ce imagine minunată a Bisericii! La masa lui Dumnezeu nu ajung numai oamenii
cu vieți fără greșeală. Vin oameni purtând istorii diferite. Unii vin după ani de
credință. Alții după ani de rătăcire. Unii vin cu sufletul luminat, alții cu răni pe care
2
numai Dumnezeu le cunoaște. Dar toți au ceva în comun: au auzit chemarea și au
venit.
Și tocmai când ni se pare că pilda ar putea să se încheie aici, ușa se deschide din
nou. De data aceasta nu mai intră slugile. Intră Împăratul. „Iar Împăratul, intrând ca
să privească pe oaspeți...”
Poate că acesta este unul dintre cele mai solemne momente ale pildei. La început,
omul este cel care hotărăște dacă vine sau nu la nuntă. La sfârșit, Împăratul este Cel
Care privește cum am venit. Chemarea este dar. Răspunsul este libertatea noastră.
Dar vine și vremea întâlnirii cu Cel Care ne-a chemat. Și privirea Împăratului se
oprește asupra unui om: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”
Observați cuvântul cu care îl întâmpină: „Prietene...” Chiar și înaintea judecății,
Dumnezeu îi vorbește omului cu un cuvânt al apropierii. Nu-l întreabă: „De ce ai fost
la răspântie?” De acolo fusese chemat. Nu-l întreabă: „De ce ai avut un trecut rău?”
La nuntă fuseseră adunați „și răi și buni”.
Întrebarea este alta: „Cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” Așadar,
problema acestui om nu este locul de unde a venit. Problema este că a intrat, dar nu
s-a schimbat. A primit invitația, dar n-a lăsat invitația să-i schimbe viața. A ajuns în
casa Împăratului, dar ceva din răspântie a rămas în el.
Și aici Evanghelia ne privește direct pe noi. Pentru că și noi am fost chemați. Am
intrat în Biserică prin Sfântul Botez. Și atunci, deasupra fiecăruia dintre noi, Biserica
a cântat: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat.” Iată haina.
Hristos Însuși.
Creștinismul nu înseamnă numai să cred că Dumnezeu există. Înseamnă să mă
îmbrac în Hristos. Să înceapă să se vadă ceva din El în mine. Din blândețea Lui în
felul în care vorbesc. Din iertarea Lui în felul în care mă port cu cel care m-a rănit.
Din curăția Lui în gândurile mele. Din mila Lui în felul în care privesc suferința
altuia. Din adevărul Lui în alegerile mele.
Și tocmai aici Apostolul acestei duminici vine să completeze minunat Evanghelia:
„Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile
noastre.”
Am fost chemați. Am fost unși. Am fost pecetluiți. Am primit arvuna Duhului.
Dumnezeu nu ne-a chemat la nuntă cu mâinile goale. Ne-a dat și haina cu care să
intrăm.
De aceea, întrebarea nu mai este numai: „Sunt eu în Biserică?” Ci: „Se vede
Hristos în viața mea?” Pot să fiu de ani întregi în sala nunții și să păstrez în inimă
haina veche a mâniei. Pot să aprind lumânări și să refuz să iert. Pot să mă închin
înaintea icoanei lui Hristos și să rănesc, prin cuvânt, chipul lui Hristos din omul de
lângă mine. Pot să cunosc rânduiala postului și să nu fi învățat încă rânduiala iubirii.
Atunci sunt în sală. Dar nunta încă nu s-a văzut pe haina vieții mele. Și să nu
înțelegem aceasta ca pe o chemare la deznădejde. Dimpotrivă. Dacă haina s-a
3
murdărit, Dumnezeu ne-a lăsat pocăința. Dacă am căzut, ne-a lăsat Spovedania.
Dacă ne-am îndepărtat, ușa întoarcerii nu s-a închis.
Poate tocmai aceasta este frumusețea vieții creștine: Dumnezeu nu ne cere să-I
spunem că haina noastră este curată atunci când nu este. Ne cere să venim cu ea la El.
Să-I arătăm ruptura. Să-I arătăm pata. Să-I spunem: „Doamne, am păzit rău ceea ce
mi-ai dat. Curățește-mă din nou.”
Pentru că Dumnezeu ne primește de la răspântiile vieții așa cum suntem, dar ne
iubește prea mult ca să ne lase așa cum ne-a găsit.
Și totuși, iubiți credincioși, există în Evanghelia de astăzi un amănunt care poate
că ne cutremură mai mult decât pedeapsa. Împăratul îl întreabă: „Prietene, cum ai
intrat aici fără haină de nuntă?” Iar Evanghelia spune: „El însă a tăcut.”
Nu haina murdară este ultimul cuvânt al tragediei. Ci tăcerea. Omul nu spune:
„Iartă-mă.” Nu spune: „Am greșit.” Nu spune: „N-am fost vrednic.” Nu cere milă.
Tace.
Și poate că aici se află una dintre cele mai mari primejdii ale sufletului: nu faptul
că am căzut, ci faptul că ajungem să nu mai avem nimic de spus lui Dumnezeu despre
căderea noastră.
Câtă vreme omul mai poate spune: „Doamne, miluiește-mă!” mai există o ușă.
Câtă vreme mai poate plânge pentru păcat, inima lui încă trăiește. Câtă vreme se
poate întoarce asemenea fiului risipitor și poate spune: „Tată, am greșit”, drumul spre
casă nu este închis.
Nenorocirea începe atunci când păcatul nu ne mai doare. Când ne obișnuim cu el.
Când nu ne mai mustră conștiința. Când pentru fiecare greșeală găsim o scuză și nu mai
spunem niciodată: „Doamne, am greșit, iartă-mă!”
Omul din Evanghelie avea înaintea lui un Împărat care încă îi spunea:
„Prietene...” Dar el a tăcut. Ce cuvânt tulburător pentru noi, cei care încă avem
vreme să vorbim!
Astăzi putem spune: „Doamne, iartă-mă.” Astăzi putem spune unui om căruia iam
greșit: „Iartă-mă.” Astăzi putem merge la Spovedanie. Astăzi putem începe din
nou. Astăzi Împăratul încă ne vorbește.
Și poate că de aceea Evanghelia nu ne este citită pentru a ne spune ce s-a
întâmplat cu un om fără haină acum două mii de ani. Ne este citită pentru ca noi să
nu rămânem fără răspuns astăzi.
Iubiți credincioși, la capătul acestei Evanghelii, să ne întoarcem pentru o clipă la
început. Un Împărat a pregătit nunta Fiului Său. Masa este întinsă. Luminile sunt
aprinse. Slugile au fost trimise. Ușile sunt deschise. Și peste toate răsună chemarea:
„Toate sunt gata. Veniți la nuntă!”
Poate că întreaga noastră viață se află între aceste două cuvinte: chemarea lui
Dumnezeu și răspunsul nostru. Dumnezeu ne-a chemat la viață. Ne-a chemat la
Botez. Ne cheamă prin fiecare Evanghelie. Ne cheamă prin glasul conștiinței. Ne
cheamă de fiecare dată când clopotul bisericii se aude peste casele noastre. Și, mai
4
presus de toate, ne cheamă la masa Lui.
Pentru că nunta despre care vorbește Hristos nu este numai o realitate îndepărtată,
de la sfârșitul lumii. În fiecare Sfântă Liturghie, ceva din ospățul Împărăției coboară
deja între noi.
Sfântul Altar devine masă. Hristos este și Cel Care cheamă, și Cel Care Se
dăruiește. Iar înainte de apropierea de Sfântul Potir auzim: „Cu frică de Dumnezeu,
cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” Este același: „Veniți!”
Și poate că drama cea mai mare a omului nu este că Dumnezeu nu i-ar fi pregătit
un loc. Ci că omul poate lipsi de la propria lui bucurie.
„Ei n-au voit să vină.” Ce cuvânt dureros! Masa era pregătită. Locul îi aștepta.
Bucuria era gata. Numai ei lipseau.
Să nu ni se întâmple și nouă să alergăm o viață întreagă după mici bucurii și să
pierdem Bucuria pentru care am fost creați.
Să nu ajungem într-o zi să descoperim că am avut vreme pentru țarină, pentru
neguțătorie, pentru griji, pentru ambiții, pentru toate lucrurile care rămân aici – și nam
avut vreme pentru Dumnezeu.
Dar nici să nu credem că este suficient numai să fi intrat. Împăratul caută și
haina. Adică un suflet care s-a lăsat, încet, schimbat de întâlnirea cu Hristos.
Nu ne cere să venim cu o viață care n-a cunoscut nicio cădere. Ne cere să nu
facem pace cu căderea. Nu ne cere să nu fi plâns niciodată. Ne cere să lăsăm lacrima
să ne spele. Nu ne cere să nu fi rătăcit. Ne cere, câtă vreme drumul este încă deschis,
să ne întoarcem.
Și aici înțelegem cuvântul minunat al Sfântului Pavel: „Suntem împreunălucrători
ai bucuriei voastre.” Aceasta este, până la urmă, lucrarea Bisericii. Pentru
această bucurie sună clopotul. Pentru această bucurie se citește Evanghelia. Pentru
această bucurie există Spovedania. Pentru această bucurie se așază Sfântul Potir
înaintea noastră.
Pentru ca omul, după toate drumurile și răspântiile lui, să ajungă acasă. Și într-o
zi, când toate țarinile noastre vor rămâne în urmă, când neguțătoriile se vor închide și
când din toate câte ne-au ocupat viața nu vom mai putea lua nimic cu noi, va rămâne
o singură întrebare: Am răspuns chemării?
Să dea Dumnezeu ca atunci să nu fim găsiți la răspântie, ocupați cu lucrurile care
trec. Să fim în casa Împăratului. Cu candela aprinsă. Cu haina sufletului spălată prin
pocăință. Și cu inima pregătită pentru acea bucurie despre care aici putem vorbi
numai în pilde, dar pe care acolo o vom trăi fără sfârșit.
Iar când Împăratul va intra să-Și vadă oaspeții, să poată privi și spre noi nu pentru
a întreba: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină?” ci pentru a ne chema mai
aproape: „Bine, slugă bună și credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău.”
Atunci vom înțelege pe deplin ce a însemnat chemarea pe care am auzit-o de
atâtea ori în această viață: „Toate sunt gata. Veniți la nuntă!” Amin.
Pr.Gherman Costică
5